Noua viață în America a doi copii afgani care și-au pierdut mama într-un atac în vară din Kabul. „De ce ni s-a întâmplat nouă asta? Nu am făcut rău nimănui”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mina, o fetiță de 8 ani și Faisal, fratele ei de 13 ani, au fost răniți în atacul sinucigaș din 27 august, de la aeroportul din Kabul, Afganistan. Cu jumătate de familie rămasă încă în statul isamic - tatăl și fratele lor mai mare -, Mina și Faisal încearcă să-și revină după traumele trăite în vară și să-și construiască o nouă viață în Virginia de Nord, SUA, unde locuiesc acum cu mătușa lor, scrie The Washington Post.
Cuprins:
Mina și Faisal sunt doar doi dintre sutele de afgani care au căutat refugiu în SUA după explozia de la aeroportul din Kabul, care a ucis cel puțin 170 de persoane. Printre ei, cetățeni britanici și soldați americani.
Afganii ajunși în SUA și în statele europene poartă cu ei traumele lăsate de conflictul cu talibanii asupra lor: scenele haotice de la aeroport, teama pentru familiile încă rămase în Aganistan, nesiguranța unui viitor aflat în mâinile unei alte țări.
A stat lângă soția moartă până i-a găsit o ambulanță
Mina Stanekzai a ajuns în SUA cu resturi de bombă în corp și cu un picior rupt. Faisal, cu clavicula fisurată. Amândoi, cu dor de mamă. Ultima dată când au văzut-o a fost chiar înainte de explozia de la aeroportul din Kabul.
Cei cinci aproape urcaseră în avion cu gândul de a pleca cât mai departe de Afganistan din cauza talibanilor, când a avut loc explozia. Wali, tatăl copiilor, a fost lovit în față de pietriș și moloz. Prin fum și cu gloanțele zburându-i pe lângă urechi, a încercat să-și caute familia. Pe soția lui, Zakya, a găsit-o zăcând fără viață pe jos, cu două răni pe piept cauzate de gloanțe. Copiii erau de negăsit.
Wali a stat cu soția sa moartă până după-amiază, când i-a găsit o ambulanță, povestește The Washington Post. Fiul lor cel mare, Masi, crezând că frații și părinții lui sunt morți, a mers pe jos, desculț, până acasă la o rudă.
„Unde este mama?”
Pe Faisal l-a găsit inconștient Ibrahim, un vecin și prieten de familie, și a cerut ajutorul unui soldat american. Acesta i-a dus pe cei doi băieți în spitalul mobil instalat lângă aeroport. Mina era tot acolo, plângea într-un alt salon.
„Unde este mama? Unde este tata?”, striga ea de pe patul de spital, cu piciorul rupt. Ibrahim a fost cel care i-a spus unui medic că ea și Faisal sunt frați și l-a rugat să-i pună împreună. Următoarea dimineață, militarii americani i-au urcat pe Mina, Faisal și Ibrahim într-un avion, care i-a dus în Germania. Nu aveau documente, nu aveau nimic.
Din Germania, au ajuns în SUA, ca refugiați, cu ajutorul mătușii lor, Ferishta Stanekzai.
Luați de un ONG, a durat o săptămână ca să ajungă înapoi la familie
Mina și Faisal au fost tratați în continuare la un spital din State. Când Ferishta a vrut să-i ia acasă, a aflat că cei mici au fost preluați din spital de asociația Youth for Tomorrow, care se ocupă de minorii singuri din afara SUA. Youth for Tomorrow este parte dintr-o strategie special creată pentru a preveni traficul de minori. Pentru că niciunul dintre părinții lor nu era cu ei, Mina și Faisal au fost considerați minori neînsoțiți.
Ferishta a încercat să-i viziteze în centrul în care stăteau cei mici, dar nu a fost lăsată să intre pentru că nu era oficial tutorele lor. Câteva zile mai târziu, a reușit să vorbească cu ei la telefon. Erau confuzi și speriați că ar fi putut fi abandonați.
„Unde ești, mătușă?”, a întrebat-o Mina pe Ferishta. „Am auzit că ne vor da în grija altcuiva”, i-a spus.
„Nimeni nu o să vă dea, vă vom lua înapoi”, a asigurat-o Ferishta.
„De ce ni s-a întâmplat nouă asta? Eram o familie fericită. Nu am făcut nimic rău nimănui”, a mai spus Mina.
A durat o săptămână până când Ferishta a fost numită tutorele legal al celor doi frați, iar autoritățile au fost de acord să-i lase copiii în grijă. De asemenea, ele au confirmat că Ibrahim este adult după ce i-au tradus datele de pe cartea de identitate afgană și a fost lăsat să plece din centru.
Prinsă la mijloc
Acum că Mina și Faisal sunt cu ea, întrebarea dacă să le spună sau nu despre moartea mamei lor atârnă greu pe umerii Ferishtei. Se simte copleșită de faptul că a devenit, peste noapte, mama singură a doi copii traumatizați, în timp ce trebuie, totodată, să aibă grijă de părinții ei și să-i ajute financiar și pe Wali și Masi, care au rămas în Afganistan și nu pot munci.
Wali nu este de acord ca și cei mici să știe. Se teme că îi va afecta prea mult emoțional și psihic, mai ales după traumele prin care au trecut deja până acum. A făcut cu Ferishta o poveste pe care, spera el, să ușureze, cumva, șocul și suferința atunci când vor afla, în final, adevărul: că mama lor este grav rănită internată în spital și nu poate vorbi.
„Când voi ajunge în SUA, le voi spune personal”, a declarat el pentru The Washington Post. Crede că e doar o chestiune de timp până familia lor va fi din nou împreună.
Cândva, Ferishta avea mai multă încredere în puterile ei. În Kabul, a ajutat la derularea unui program finanțat de SUA prin care au fost aduse mai multe femei în guvernul afgan. După ce a plecat cu visa de migrant în 2013, a venit în Virginia de Nord și a început să lucreze ca analist financiar pentru o organizație de sănătate. A ajutat, în același timp, mai mulți refugiați afgani să-și găsească joburi în State.
Dar acum se simte neajutorată de fiecare dată când Mina vorbește despre mama ei, în timp ce Faisal păstrează o tăcere apăsătoare. Wali a insistat că ar trebui să fie el cel care le spune, pentru că prezența lui lângă ei ar putea să le ofere o oarecare stabilitate.
În timpul ăsta, Ferishta abia face față responsabilităților. Se împarte între vizitele la medici cu copiii, încă cu răni după explozie, și ajutorul pe care trebuie să i-l ofere lui Ibrahim pentru a-și găsi un loc în care să stea. Trebuie să se trezească zilnic la 6 să-i ducă pe Mina și Faisal la școală. Plus munca și grija pentru părinții ei și Wali.
„Nu ești mama mea”
Iar Wali și Masi nu vor ajunge prea curând în SUA. Procesul și așa dificil de obținere a vizei a fost complicat de faptul că amândoi și-au pierdut pașapoartele și celelalte documente de identitate în timpul atacului de la Kabul.
Între timp, Mina punea din ce în ce mai multe întrebări despre mama ei. Nu ar putea cineva să-i ducă un telefon mobil la spital, spunea ea, ca să poată ști că e bine?
Mina e în clasa a doua și e atent supravegheată de psihologi și de personalul instituției, inclusiv de profesorii instruiți pentru a lucra cu copiii ce au trecut prin evenimente traumatizante.
Fetița de 8 ani a decis că va fi medic. La școală, Mina se descurcă bine. Imediat ridică mâna și răspunde corect în timpul exercițiilor la ore.
Dar sunt și momente mai grele. Într-o zi, a venit de la școală și i-a spus mătușii ei că o profesoară, care nu știa situația ei, i-a propus să ia o carte ca să o citească acasă cu mama ei. Mina a cerut atunci să meargă la baie. A plâns.
„O să fie bine”, i-a spus Ferishta în ziua aia. „Sunt aici, sunt eu mama ta”.
„Ba nu, mătușă, nu ești. Nu ești mama mea”, i-a spus Mina.
Într-o altă zi, în noiembrie, Mina a trântit supărată capacul laptopului pentru că nu a reușit să răspundă corect la toate întrebările din tema sa la limba engleză.
„De ce este așa de greu?”, a strigat ea, în lacrimi. „Nu pot învăța nimic, nu voi fi niciodată medic”.
Mina devenise furioasă, iar la starea ei proastă contribuia și faptul că nu putea vorbi cu mama ei. Mânca mai puțin și se încuia în cameră noaptea. Începuse chiar să devină geloasă pe fratele ei de fiecare dată când Ferishta îl ajuta pe Faisal la teme. „Îl iubești mai mult decât pe mine”, îi spunea ea mătușii.
A început să aibă coșmaruri cu mama ei, Zakya, a povestit Ferishta pentru ziarul american.
„Vreau doar să vorbesc cu ea, doar cinci minute, te rog”, plângea Mina.
În final, Ferishta i-a spus lui Faisal despre moartea mamei lor, la începutul lunii noiembrie, la sfatul unui psiholog care lucrează cu el. Ferishta s-a așteptat la lacrimi, ba chiar l-a încurajat pe Faisal să-și exprime sentimentele. Dar băiatul a spus doar două lucruri: „Nu ar fi trebuit să mergem la aeroport în ziua aia” și „Nu-i spune Minei”.
Adevărul care doare
Dar Mina a aflat și ea, accidental, la sfârșitul lunii trecute.
Vorbea cu tatăl ei printr-un apel video. Abia venise de la școală și aștepta să se facă ora la care era programată pentru o nouă operație prin care să-i fie scoasă încă o bucată de șrapnel din piept. Conversația era plăcută, veselă, animată de vestea că Wali și Masi și-au obținut noi documente de identitate și așteptau acum și pașapoartele de la guvernul taliban pentru a putea pleca în SUA.
Mina căuta fotografii în telefonul Ferishtei pentru a-i arăta tatălui ei noua sa viață în Virginia când a dat peste o poză cu trupul mamei ei învelit în kafan, o pânză albă în care sunt îmbrăcați cei decedați, în statele islamice, pentru a fi înmormântați. A întrebat-o, confuză, pe mătușa ei. După o scurtă discuție cu Wali, Ferishta i-a spus Minei: „Este mama ta”.
Fetița de 8 ani a tăcut, șocată, câteva minute, apoi a început să plângă și să se lovească cu pumnii. A urmat un val de întrebări: ce s-a întâmplat?, de ce mama ei nu a mers în Germania la spital?, de ce a murit?, de ce află abia acum?
„Nu mai vreau să vorbesc cu tine”, i-a spus mătușii ei, înainte să se închidă, plângând, în dormitor.
Și Ferishta a plâns. După un timp, i-a amintit Minei că trebuie să plece pentru operație. Iar fetița de 8 ani a ieșit conștiincioasă din cameră.
foto: Hepta
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
