O profesoară a scris un roman dur despre condiția femeilor din România. Povestea va deveni film: „Suntem expuşi în mod sistematic la acte de violenţă, asta ne toceşte reacţia, ni le fac tolerabile”

Voce puternică în literatura contemporană

Autoarea spune că a scris cartea „dintr-o nevoie de control”, pentru a denunța o societate încă patriarhală și pentru a susține dreptul femeilor de a-și decide propriul destin.

La 34 de ani, Emilia Faur este o voce puternică în literatura contemporană din România, una care nu se teme să vorbească lucid și brutal despre condiția femeii la noi în țară. Romanul ei de debut, „Viața e a mea”, apărut la editura Polirom, i-a adus premiul de „Tânărul prozator al anului 2023”, cât și câștigarea concursului „De la Carte la Film”, ediția 2025, prin care PRO TV și-a luat angajamentul de a-i transforma povestea într-un film artistic. 

„Cartea a venit ca o reacţie, dintr-o nevoie de control. Mi-am dat voie să urlu şi să mă revolt cât am vrut, fără să-mi pese de sprâncenele ridicate”, spune autoarea pentru Libertatea. 

„Eu decid pentru viața mea”

Acțiunea cu iz polițist împletește destinul mai multor personaje feminine (Angela Pop, galeristă (şi proaspătă mamă), Greta Roth, poliţist la Omucideri şi Carla [Razia], lucrătoare sexuală), în timp ce abordează teme precum maternitatea, violența domestică, abuzurile, angoasele existențiale, depresia sau modurile prin care presa transformă în senzațional diferite știri despre tragediile prin care trec femeile în România. 

Deși legea pentru prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl preced a fost promulgată în aprilie 2026, anul trecut în România au fost 66 de cazuri de femicid, iar anul ăsta, până acum, au fost înregistrate 19. 

Violența asupra femeilor, alături de societatea încă patriarhală și capitalistă în care trăim, își fac simțite consecințele în povestea scrisă de Faur, chiar dacă accentul cade pe degradarea psihică a unei mame (care aparent are „totul”), până într-un punct în care nu mai există cale de întoarcere. 

„Femeile toate ar trebui să iasă în stradă să strige: viața e a mea! A mea și numai a mea! […] Femeile vor să decidă pentru existența lor, pentru cine sunt ele în lume, pentru încotro pot ele s-o apuce – că și cân’ ai copil n-o mai apuci tu așa cum îți convine. Vor să spună singura chestie pe care o au de spus, atât: eu zic cine-s io, când vreau, cum vreau, cât vreau, de ce, treaba mea, eu decid pentru viața mea. […] Viața-i a ei! A mea, a noastră, a fiecăreia, și noi decidem cum ne-o trăim, nu are nimeni dreptul să ne spună cum s-o facem, o facem cum vrem noi, cu sau fără copii, cu sau fără bărbați, cu sau fără orice, să mă lase dracului cu corpul, ăsta-i praf în ochi!”, apare notat în paginile romanului.

„Poveştile sunt un bun adăpost când nu-ţi găseşti locul”

Emilia Faur s-a născut în comuna Petrești, județul Alba, cu marfarul trecând prin fața porții, așa cum zice. Absolventă de Filosofie în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, autoarea predă la liceu și, continuă, jonglează cu tot felul de roluri dintre care, în mod paradoxal, cel de scriitoare i se pare cel mai dificil de integrat. 

„Trăiesc din salariul de profesoară de liceu. Complicat, când ai chirie în cel mai scump oraş din România, copil etc. Aş zice că literatura o strecor printre toate celelalte. Capul mi-e când acolo, când la traiul de zi cu zi. La bani nu mă prea uit, că mă deprim”, spune ea pentru Libertatea. 

Nu știe exact când s-a apropiat de cărți, dar își aduce aminte de copilăria pe care a petrecut-o alături de bunica ei, Maria. 

„Ea îmi citea înainte să adorm. Nu ştiu cât era farmecul poveştilor – avea o carte aşa veche, c-aveam impresia c-o să se sfărâme când dă pagina – şi cât era faptul că mă ghemuiam acolo, lângă ea, şi era bine. Cert e c-am rămas cu senzaţia că poveştile sunt un bun adăpost când nu-ţi găseşti locul. Am avut o bibliotecă foarte săracă, am început s-o construiesc cu timpul”. 

A început să scrie pentru a se înțelege. „Să fac ordine, să-mi apropii lucruri, să-mi dau seama ce-i cu ce se întâmplă în jurul meu. Scrisul funcţiona, şi funcţionează încă, ca un fel de aparat de traducere, de control. Ca scriitoare, am mici apucături despotice – parcă umblu, uneori, ca-n «Hainele noi ale împăratului», cu încrederea aia hazlie că port ceva pe mine”, după cum precizează.

Am stat de vorbă cu scriitoarea despre modul în care a scris „Viața e a mea”, despre cum le vede pe femeile din România în 2026, cât și despre schimbările pe care și-ar dori să le vadă în țara noastră, în ceea ce le privește.

„Mă simţeam copleşită şi furioasă”

Libertatea: Ai spus că „Viața e a mea” s-a scris aproape dintr-un suflu și că manuscrisul a fost gata în aproximativ trei luni. Cum arăta viața ta în perioada aceea și ce se întâmpla cu tine în timp ce scriai cartea?
Emilia Faur: Mă simţeam copleşită şi furioasă. Trecuseră vreo 10 luni de când născusem. Nu era ceva fără obiect. Am observat că, odată rămasă însărcinată, ceilalţi începeau să-mi prezinte şi să-mi reprezinte altfel identitatea. Am înţeles deplasarea centrului de greutate, de altfel absolut normală, dar nu am putut accepta rolul de mamă ca fiind singurul în care mai încăpeam şi-n care trebuia să dispar, treptat, cu totul.

Asta m-a scos din sărite, asta şi toate discursurile despre împlinire şi fericire în condiţiile în care, ca femeie, în acele momente, eşti praf, şi fizic, şi psihic. Cartea a venit ca o reacţie, dintr-o nevoie de control. Mi-am dat voie să urlu şi să mă revolt cât am vrut, fără să-mi pese de sprâncenele ridicate. După ce creezi o viaţă din nimic, o aduci la viaţă şi-o mai şi hrăneşti, dacă n-ai făcut-o până atunci, măcar de-atunci ar trebui să-ţi bagi picioarele în toate dictatele.

– Tu cum ai descrie cartea pe care ai scris-o, ce ai spune despre ea?
– E scrisă cu dragoste şi furie, deci cu multă inconştienţă. 

– Romanul ajunge în multe zone ale societății noastre: de la maternitate și capitalism până la depresie, violență și felul în care este privită femeia. Ce te enervează cel mai mult atunci când te uiți la modul în care sunt privite femeile în societatea românească de azi?
– Mă enervează că încă mai credem că trebuie să fim oaze nesfârşite de înţelegere şi generozitate. 

– Cartea este și o dedicație pentru fetele și femeile de pretutindeni. Ce gânduri ai pentru ele în 2026, ce le dorești?
– Să ne fie mai puţin teamă pentru propria siguranţă.

„Femeile au de-a face cu multe aşteptări nerealiste”

– Te consideri feministă? Ce înseamnă, pentru tine, feminismul, și ce crezi că mulți nu înțeleg despre feminism?
– Sunt feministă, nu văd cum ar putea o femeie să fie altfel. Are mult de-a face cu dreptul şi libertatea de a decide. Cred că feminismul e, adeseori, reprezentat ca o cursă a înarmării, ceea ce nu e, nu e despre flexatul muşchilor, nici despre cine are mai multă dreptate, nici despre cine cântăreşte mai mult, bărbatul ori femeia? E, desigur, despre putere. Şi despre o nedreptate făcută din capul locului: femeilor li se aminteşte mereu că n-o au, că-s prea slabe, că puterea, şi libertatea cu care vine la pachet, sunt împovărătoare, le-ar fi prea greu de dus. O abureală injustă. 

– În carte vorbești despre maternitate și despre depresia post-partum. Cum ți se pare că discutăm în România despre aceste subiecte? Crezi că există lucruri despre maternitate pe care încă evităm să le spunem cu voce tare?
– Depinde pe cine întrebi, în ce mediu a crescut. Cred că există în continuare ideea că e greu, dar frumos. Pentru o bună bucată de timp, e doar greu. Apoi, e iarăşi concepţia greşită că maternitatea ne e ceva „natural”. Adică ne naştem, cum ar veni, cu aptitudinile necesare să creştem un copil – doar ca să fim, mai apoi, în mod paradoxal, nu-i aşa, bombardate cu prescrieri despre cum ar trebui să ne îndeplinim datoria de mamă. Nu mai zic că toate prescripţiile sunt prezentate ca nişte sfaturi inocente. Femeile au de-a face cu multe aşteptări nerealiste, iar când asta e combinată cu ignoranţa, cum să nu suferi? E foarte dificil, zilele astea, să găseşti sprijin, nu mai zic de înţelegere. O lume plină de sfătuitori şi oameni de bine, iată iadul.

„Trăim un permanent sentiment de neputinţă”

– În roman apare sinuciderea unei mame, iar în realitate astfel de tragedii ajung adesea prezentate într-o cheie senzaționalistă. Ce crezi că spune asta despre societatea în care trăim?
– Spune că suntem ipocriţi? Că ne place poziţia de judecători, să ne dăm cu părerea şi să ne erijăm în mari instanţe morale? Poate. Dar e vorba şi de multă nepăsare – de mult exersată şi încurajată. Cine ar putea privi, de-a dreptul, o astfel de tragedie?  Spectaculosul, dramatizarea ne pun la adăpost. Privim ceva ce nu ne priveşte „personal”, în mod direct. 

Suntem expuşi în mod sistematic la acte de violenţă, asta ne toceşte reacţia, ni le fac tolerabile. Avem, aşadar, senzaţia că asistăm la ceva ce se întâmplă, că suntem ecranizaţi; trăim un permanent sentiment de neputinţă, iar asta face praf solidaritatea. A fi solidar devine astăzi ceva aproape de neînchipuit. Cruzimea e o trăsătură specific umană, iar inculcarea ideii că nu-i treaba ta, că nu te priveşte, că n-ai ce face, e doar o formă mai rafinată de cruzime.

– Cartea vorbește și despre violență domestică, disperare, culpabilizarea victimelor. Dincolo de postura de scriitoare, ca femeie și ca cetățean, unde crezi că ar trebui să înceapă schimbarea?
– Să-ţi spun sincer, nu prea ştiu. În ce priveşte mentalitatea, aş începe prin a nu mai martiriza „femeia ce se sacrifică”, cum ar trebui să renunţăm complet la ideea de „femeie care o cere / se cere” – ambele sunt nişte închipuiri nocive. Legislativ? Măsuri aplicate, nu doar promise pe hârtie. Mă gândesc, îndeosebi, la aplicarea de măsuri preventive – că la noi legea merge mai mult după dictonul „Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!”, deseori nici atât.

– În „Viața e a mea”, iubirea aproape că lipsește sau apare în forme foarte diferite de imaginea ei clasică. Cum ai ajuns la alegerea asta?
– E multă iubire în roman, în multe forme – fraternă, părintească, matrimonială etc. – doar că e mai mereu pândită, de peste tot, de violenţă. Poate de-aceea nu pare turnată în matriţa ei obişnuită. Nu a fost o alegere conştientă, cum multe din romanul ăsta n-au fost atunci când l-am scris. E drept că iubirea, aşa cum apare aici, nu aduce alinare, aşa cum se aşteaptă de la sentimentul ăsta atât de complicat; e dureroasă şi strălucitoare, arde.

„Nu vreau să fie o scriitură pur performativă”

– Ți-ai făcut debutul în proză cu un roman manifest. Ți-ai dorit să schimbi parte din problemele expuse în el, prin povestea și scriitura ta, sau cel puțin să stârnești o conversație mai largă – a fost asta o intenție sau un gând subliminal? Crezi că literatura poate schimba oamenii?
– Mi-am dorit să pună pe gânduri, să stârnească o reacţie în cel care citeşte. Dar nu mi-am pus problema asta cât am scris, ci după. E drept, nu mi-am dorit ca reacţia când citeşti să fie una pur emoţională şi, din ce-mi dau seama, aici nu mi-a prea ieşit. Am auzit cititori spunând că m-a prins, m-a dus, m-a încărcat emoţional. Nu vreau să fie o scriitură pur performativă, pe mine reacţiile de felul acesta mă pun pe gânduri. 

M-aş bucura să aud şi că m-a făcut să-mi amintesc că, să mă gândesc că, sau, mai ales, să-mi dau seama că. Au existat şi astfel de reacţii, sigur. Mai puţine, e drept (din ce mi-a ajuns mie la urechi, cum altfel). Să ajungi să-ţi pui sub semnul întrebării câteva convingeri, să descoperi ceva despre celălalt / diferitul, să creeze destul spaţiu de întâlnire şi judecată, asta cred că-i ceva ce poate face literatura. Ca şi arta, de altfel. În sensul ăsta, da, schimbă ceva în felul în care privim lucrurile, ne face mai puţin temători. Frica se opune curiozităţii, e cel mai mare duşman al cunoaşterii.

– Ai primit reacții de la cititori care au rămas cu tine după apariția romanului?
– Au fost tot felul de reacţii. Sunt cititoare care mi-au zis că s-au regăsit, unele s-au simţit eliberate, altele au fost copleşite (nu într-un sens bun). Sunt cititori care au zis că au aflat lucruri despre cum se simt femeile şi că ar fi preferat să aibă romanul la îndemână înainte de copil, că le-ar fi fost mai uşor să-şi înţeleagă partenerele de viaţă. Sunt şi scriitoare care au fost dezamăgite, care s-au dus la roman auzind că e feminist, iar lor nu li s-a părut destul de sau chiar deloc feminist. Eu mă bucur că, indiferent de modul în care a fost citit, pot să întreb de ce aşa.

– Cum vezi literatura feminină de astăzi din România?
– Pot să-ţi spun că mi se pare interesantă nu atât tematica, cât stilul diferit în care scriu astăzi scriitoarele, de la tehnicile narative diverse, la bogăţia de unghiuri din care atacă teme cum sunt identitatea, moartea, iubirea, boala, vulnerabilitatea, bătrâneţea etc. Există în scrierile lor o onestitate aproape crudă, o bună doză de umor şi, îndeosebi, o lipsă de autocompătimire, pe care n-o prea găseşti în scrierile colegilor noştri de breaslă. 

Maternitatea, uite, e o temă care apare în altă lumină, mai puţin seducătoare, adulterul, relaţiile între femei, cu bune şi rele, dar, din nou, mai puţin stilizate, mai interesate din punct de vedere psihologic şi social. Diversitatea asta mi se pare fascinantă şi cred că dacă ne apucăm să o răsfrângem, să înghesuim toate direcţiile sub o cupolă, pierdem tocmai ceea ce e esenţial, acel spaţiu de dialog pe care-l creează literatura. 

„Angajamentul PRO TV e o promisiune şi-atât”

– „Viața e a mea” urmează să fie adaptată pentru film după câștigarea premiului Book-to-Screen. În ce etapă este proiectul și cât de implicată ești tu în proces?
– Am semnat un contract ce nu-mi permite să spun nici pâs, dar cred că pot spune, totuşi, că nu mă implică deloc. Sunt aici dacă mi se va cere vreo părere. Nu ştiu în ce punct se află proiectul de adaptare, nu am nicio informaţie legată de stadiul scenariului, lansare, regizori etc. Nici nu am întrebat nimic, e-adevărat. Iar dacă aş fi întrebat, n-aş fi putut zice ceva. Premiul a constat în alegerea cărţii pentru adaptarea sub formă de film. 

Banii care mi-au revenit au fost pentru cesiunea drepturilor de autor – nu sub formă de premiu, ci contractual – e aşa cum apare în comunicatul public, contractul a fost premiul. Sunt buni, evident, mi-au prins foarte bine, aproape 5.000 de euro, nu prea vedem noi, scriitorii, atâţia bani odată. Asta a fost tot. Mă bucur că romanul a fost ales pentru adaptare, sper să se concretizeze, dar nu depinde de mine şi, aşa stând lucrurile, sunt mai puţin tentată să-i acord atenţie. Sunt destul de cu picioarele pe pământ cât să rămân conştientă de faptul că angajamentul PRO TV e o promisiune şi-atât – sigur c-ar fi minunat să se materializeze. Mi s-a spus c-ar trebui să fiu mai înfigăreaţă, să-mi vâr nasul pe uşă, să insist, dar nu-mi stă în fire.

„E nasol când mi-o ia razna busola”

– Ești una dintre vocile importante ale noii generații de scriitoare și ai primit și premiul „Tânărul prozator al anului”. Pune asta vreo presiune pe tine atunci când începi să scrii ceva nou?
– Nu obişnuiesc să mă gândesc la asta. Mă gândesc că ar trebui să scriu, mă frustrează că nu prea am energie s-o fac. Nu-mi pot reprezenta reacţiile la ceva ce n-am scris încă. Mai arăt fragmente din proze în lucru, şi-abia atunci am senzaţia că încep să creez aşteptări, iar asta îmi provoacă un uşor disconfort. Mai greu e când încep să lucrez la ceva şi mă lupt cu îndoiala, când oscilez între „moamă, dă-i bice”, şi „da ce-i prostia asta”, fragmentul fiind acelaşi. E nasol când mi-o ia razna busola. 

– Și apropo de asta, ce teme te preocupă în prezent și la ce lucrezi acum?
– Îmi prinde bine să scriu pur şi simplu, să mă bucur de acel moment, adeseori, n-am un plan. Mi-ar plăcea să găsesc o cale să scriu despre solidaritate. Momentan, sunt cam obosită, vin după un an de predat, am avut şi evenimente publice, mă resimt. Am şi tot felul de responsabilităţi şi griji, ca oricine. Mi-e greu să mă desprind şi-n acelaşi timp nu particip cu totul nici la ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi – asta-i mai complicat. Le descurc cât pot.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro