Aruncau cartofi de pe un bloc pe altul ca să tragă cabluri. Povestea incredibilă a adolescenților care au conectat tot Bucureștiul la internet în anii '90
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În anii ’90, când internetul era un lux în România, câțiva adolescenți din București au găsit o metodă neobișnuită de a conecta blocurile între ele. Urcau pe acoperișuri, întindeau cabluri și, când nu reușeau să ajungă de la o clădire la alta, foloseau cartofi. Povestea lor, prezentată de BBC, arată cum au apărut rețelele de cartier care au contribuit la dezvoltarea internetului rapid și accesibil din România.
Cuprins:
- Totul a început cu niște adolescenți care voiau să se joace pe calculator
- Internetul costa până la 300 de dolari pe lună. Ei au găsit o metodă să plătească doar șase
- Cum au ajuns adolescenții să folosească niște cartofi pentru a conecta blocurile la internet
- Urcau pe acoperișuri și lucrau noaptea. Uneori își riscau viața
- Locatarii îi opreau pe scări și îi rugau să le instaleze internet
- Peste 1.400 de rețele de internet au apărut în București până în 2006
- Ce s-a ales de adolescenții care au construit primele rețele
Totul a început cu niște adolescenți care voiau să se joace pe calculator
La sfârșitul anilor ’90, într-un apartament din București, Eric Băleanu și prietenii lui petreceau ore întregi în fața calculatoarelor. Nu aveau internetul de astăzi, dar descoperiseră că puteau conecta mai multe calculatoare între ele pentru a se juca împreună. Uneori, în apartamentul lui Eric se adunau zece prieteni, fiecare cu propriul calculator, la care se adăugau cele două calculatoare ale gazdei.
Problema era că aparatele erau mari, grele și greu de transportat și nimănui nu-i convenea să care calculatoare și monitoare de la un etaj la altul de fiecare dată când voia să se joace. Așa că tinerii, ingenioși, au găsit o soluție și au început să întindă cabluri între apartamente. Primele rețele formate erau extrem de simple și se întrerupeau frecvent. Uneori, era suficient ca unul dintre prieteni să scoată un cablu din calculator pentru ca ceilalți să piardă conexiunea.
Eric își amintește că explicația putea fi una cât se poate de banală: „Îmi pare rău, mama face curățenie în casă, așa că durează cam o oră, apoi revine semnalul”.
Din aceste încercări, făcute inițial pentru jocuri, avea să se dezvolte o afacere care a schimbat accesul la internet pentru mulți bucureșteni.
Internetul costa până la 300 de dolari pe lună. Ei au găsit o metodă să plătească doar șase
România ieșise de numai câțiva ani din comunism. Înainte de Revoluția din 1989, oamenii avuseseră acces limitat la informații din Occident, iar călătoriile în străinătate și contactele cu cetățenii altor țări erau restricționate. După căderea lui Ceaușescu, dorința de a comunica și de a descoperi lumea devenise tot mai puternică, iar internetul oferea această posibilitate, însă exista o problemă uriașă: prețul.
La sfârșitul anilor ’90, o conexiune permanentă putea costa între 200 și 300 de dolari pe lună, o sumă inaccesibilă pentru majoritatea românilor, iar Eric și prietenii lui au avut o idee simplă. În loc ca fiecare persoană să plătească separat pentru internet, puteau cumpăra împreună o singură conexiune și o puteau distribui mai multor locuințe. Și, pe măsură ce numărul utilizatorilor creștea, cheltuiala individuală scădea spectaculos, iar un utilizator ajungea să plătească aproximativ șase dolari. Astfel, soluția a început să atragă tot mai mulți oameni, iar cablurile au ieșit din apartamente și au ajuns pe scările blocurilor, pe fațade și pe stâlpi.
Cum au ajuns adolescenții să folosească niște cartofi pentru a conecta blocurile la internet
Una dintre persoanele care au participat la construirea acestor rețele este Roxana Ardelean. Ea își amintește că firele întinse între clădiri ajunseseră să semene cu o pânză de păianjen. Unele treceau de la un etaj la altul, altele legau blocurile învecinate, iar pentru cei implicați, proiectul devenise mai mult decât o activitate tehnică. Tinerii formaseră o comunitate, petreceau mult timp împreună și împărțeau aceeași dorință de a avea acces la internet.
Instalarea cablurilor nu era însă deloc ușoară. În anumite locuri, adolescenții coborau un cablu de pe acoperișul unui bloc și o frânghie de pe celălalt, le uneau, apoi trăgeau cablul până pe clădirea vecină. În alte situații, firele electrice ale tramvaielor îi împiedicau să procedeze astfel. Atunci intrau în scenă cartofii.
Roxana povestește că luau un cartof, făceau o gaură în el cu șurubelnița, treceau cablul prin gaură și îl legau. Apoi aruncau cartoful spre acoperișul clădirii vecine, încercând să transporte astfel capătul cablului.
„Era un pic ca baseballul”, mărturisește ea pentru sursă citată.
Metoda a fost folosită în perioada în care tinerii nu aveau bani pentru echipamente mai bune. Ulterior, după ce au început să câștige mai mult, au renunțat la această improvizație.
Urcau pe acoperișuri și lucrau noaptea. Uneori își riscau viața
Privind în urmă, Roxana Ardelean recunoaște că tinerii își asumau riscuri enorme. Ca să ajungă în anumite locuri, trebuiau să se deplaseze pe marginea acoperișurilor, la înălțimi mari. Ea compară unele dintre aceste situații cu scenele periculoase din filmele „Mission: Impossible”, în care personajul interpretat de Tom Cruise se deplasează prin locuri greu accesibile. Și nu doar înălțimea era o problemă.
Uneori, adolescenții opreau circulația în timpul nopții pentru a întinde cabluri peste drumuri. Alteori, lucrau pe stâlpi și încercau să evite întâlnirile cu polițiștii.
La începutul anilor 2000, reglementările din România nu țineau pasul cu dezvoltarea rapidă a acestor rețele, iar mulți dintre cei care instalau cabluri nu aveau documentele și autorizațiile pe care le-ar fi cerut o activitate de acest fel.
„Nu activam tocmai legal, dar nici ilegal. Eram într-o zonă gri”, spune el.
Polițiștii îi opreau uneori și le cereau acte. Dacă nu le aveau, tinerii erau trimiși acasă. Astfel, tinerii au început să lucreze mai ales noaptea, când străzile erau mai libere.
Locatarii îi opreau pe scări și îi rugau să le instaleze internet
Vestea că niște tineri pot aduce internet în apartamente s-a răspândit repede. Laurențiu Simion, un alt participant la construirea rețelelor, povestește că era frecvent oprit de locatari atunci când lucra într-un bloc. Oamenii vedeau cablurile, întrebau ce se instalează și cereau să fie conectați și ei. Uneori, până la sfârșitul zilei, echipa reușea să instaleze internet în cea mai mare parte a apartamentelor dintr-un bloc. Dar nu toți erau încântați.
Administratorii unor imobile voiau să știe de ce este nevoie de atâtea cabluri și ce rost are internetul, din moment ce locatarii aveau deja televiziune prin cablu și, nu de puține ori, chiar oamenii din bloc intervenau și îi convingeau pe administratori să permită instalarea rețelei. Când nu primeau acordul pentru găuri sau pentru trecerea cablurilor prin anumite spații comune, tinerii găseau alte trasee și introduceau firele prin ferestre.
Peste 1.400 de rețele de internet au apărut în București până în 2006
Ceea ce începuse ca o activitate între prieteni s-a transformat, treptat, într-o adevărată industrie. Potrivit documentarului BBC, până în 2006, în București apăruseră peste 1.400 de rețele, dar popularitatea lor a atras și concurența.
Mai multe grupuri încercau să atragă locatarii acelorași blocuri, iar rivalitățile ajungeau uneori la gesturi extreme, chiar își tăiau reciproc cablurile. În același timp, companiile mai mari de telecomunicații au început să cumpere furnizorii mici, adică chiar pe tinerii care construiseră rețelele. Unii au rezistat și s-au dezvoltat.
O nouă schimbare a venit după aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007. Reglementările mai stricte și proiectele de mutare a cablurilor în subteran au schimbat modul în care funcționau rețelele, deoarece costurile erau adesea prea mari și mulți nu și-au mai permis să continue activitatea.
Ce s-a ales de adolescenții care au construit primele rețele
Eric Băleanu și Laurențiu Simion au rămas în domeniul telecomunicațiilor și continuă să administreze mici companii care furnizează internet. Potrivit datelor prezentate de BBC, ei se numără printre mai puțin de 300 de operatori independenți care au supraviețuit transformărilor pieței. Acum, trei companii mari controlează astăzi aproximativ 98% din piață, o concentrare pe care o consideră nefavorabilă concurenței.
Dar povestea rețelelor de cartier nu se termină odată cu dispariția celor mai mulți dintre micii furnizori. Laurențiu consideră că tocmai aceste proiecte improvizate, pornite de la câteva calculatoare și niște cabluri întinse între blocuri, au contribuit la dezvoltarea sectorului tehnologic românesc. Adoptarea timpurie a fibrei optice și accesul la conexiuni rapide au ajutat România să devină atractivă pentru companiile de tehnologie și au favorizat apariția a mii de locuri de muncă, spune el.
Astăzi, când internetul este disponibil în majoritatea locuințelor, e greu de imaginat că unele dintre rețelele din București au fost construite de adolescenți care cărau cabluri pe acoperișuri și aruncau cartofi de la un bloc la altul.
