Povestea orfanilor ucraineni care și-au pierdut părinții în războiul cu Rusia: Timur nu-și va cunoaște niciodată tatăl, care a fost pilot în aviația ucraineană
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Războiul din Ucraina lasă urme adânci și mai puțin văzute pentru copii, a căror viața s-a schimbat radical din februarie 2022. În timp ce unii dintre ei și-au pierdut un părinte pe front, alții așteaptă ca tatăl sau mama să se întoarcă din captivitate și speră că vor avea ocazia să-i mai strângă în brațe măcar o dată.
Cuprins:
- Poveștile impresionante ale copiilor ucraineni care și-au pierdut părinții pe front
- „Victoria depinde de fiecare dintre noi”
- Eforturile Irinei, apreciate de militarii din Ucraina
- Yehor, un băiat de 8 ani, a așteptat 11 luni să se întoarcă mama lui captivă
- Cum a fost descrisă revederea emoționantă dintre băiețel și mama lui
- Ultimul zbor al unui pilot ucrainean lasă în urmă un bebeluș care nu-și va aminti niciodată de el
- Cum arată viața într-un sat ocupat de ruși pentru un copil care și-a pierdut tatăl din cauza războiului
- Momentul în care doi adolescenți și-au înmormântat tatăl pe un teren de sport
- Copilăria, rescrisă pentru micuții care trăiesc în Ucraina
- Cum poate fi susținută fundația „Copiii Eroilor”
Poveștile impresionante ale copiilor ucraineni care și-au pierdut părinții pe front
Poveștile copiilor ucraineni care și-au pierdut un părinte pe front sau care au fost separați de familie au fost prezentate de Yulia Zazik, într-un articol special realizat pentru Libertatea.
În toată Ucraina, o generație tăcută se maturizează - copii care pot descrie sunetul unei lovituri de rachetă mai bine decât o furtună de vară, care cunosc semnificația pierderii unui părinte cu mult înainte de a învăța algebra. Părinții lor au murit apărând țara, iar copilăria lor poartă acum greutatea acelui sacrificiu.
„Victoria depinde de fiecare dintre noi”
În ziua în care Oleksandr a fost ucis în regiunea Mîkolaiv, nimic nu i-a semnalat familiei sale din Rivne că ceva nu era în regulă. El și-a sunat soția, Victoria, ca de obicei.
„A spus că este bine, dar că s-ar putea să nu mai aibă legătură cu el”, își amintește ea. Fiica lor, pe atunci în vârstă de șase ani, a auzit. În seara aceea, ceva în sufletul Irinei s-a schimbat.
„M-a rugat să-l sun pe tatăl ei. Nu doar să vorbesc cu el, ci să-i spun să vină acasă”, spune Viktoria. „Nu se mai întâmplase niciodată. Știa că era război. Știa că tatăl ei era pe front și a acceptat. M-am speriat cât de neliniștită era”, își amintește mama.
A doua zi dimineață, Victoria a sunat-o pe soția unuia dintre camarazii lui Oleksandr, iar aceasta i-a dat vestea direct: Oleksandr fusese ucis în timpul unei misiuni de luptă. Trupul său a fost ulterior adus înapoi și îngropat în orașul său natal, Rivne.
Durerea ar fi putut înghiți imediat mica familie care rămăsese în viață. În schimb, Irina a căutat o modalitate de a acționa. A început să realizeze coronițe - piese delicate, colorate, făcute cu o precizie care pare mai veche decât anii ei. Le vinde la târguri de caritate și prin intermediul paginilor sale de socializare. Fiecare ban câștigat merge către vehicule, echipamente și provizii pentru soldați.
Eforturile Irinei, apreciate de militarii din Ucraina
Irina a dat mâna cu conducerea militară de top a Ucrainei. A primit un certificat de onoare și un steag de la comandantul-șef Valerii Zaluzhnii. Împreună cu profesorul ei de engleză, i-a scris o scrisoare fostului prim-ministru britanic Boris Johnson. Toți adulții care o întâlnesc sunt impresionați imediat de vocabularul și maturitatea ei.
„Trebuie să înțelegem că nu armata are nevoie de ajutorul nostru, ci, în primul rând, trebuie să ajutăm armata pentru ca țara noastră să rămână liberă și independentă”, spune Victoria, care o citează pe fiica ei.
„Mulți oameni își pierd speranța. Dar trebuie să te întrebi mereu: ce am făcut eu ca să câștig? La urma urmei, victoria depinde de fiecare dintre noi”, mai mărturisește micuța.
Din păcate, acesta este genul de propoziție pe care o aștepți de la un politician sau de la un general, nu de la un copil ale cărui desene încă umplu pereții camerei sale.
Yehor, un băiat de 8 ani, a așteptat 11 luni să se întoarcă mama lui captivă
La sute de kilometri distanță, într-o altă parte a Ucrainei, un alt băiat de 8 ani se uita la fotografiile de deasupra patului său.
Părinții lui Yehor, Alina și Vadim Gaburich, au servit în Regimentul Azov. Se aflau în Mariupol când Rusia a lansat invazia sa la scară largă. Amândoi au fost răniți la oțelăria Azovstal pe 24 februarie 2022. Pe măsură ce asediul s-a intensificat, oțelăria a devenit un simbol al rezistenței. Pentru Alina, a devenit un loc al unei pierderi insuportabile. Vadim a fost grav rănit în aprilie și a murit într-un buncăr de sub oțelărie. Alina, împreună cu mii de apărători ai Mariupolului, a fost luată prizonieră.
În timp ce întreaga lume urmărea imaginile de la Azovstal, Yehor era în grija bunicilor. În fiecare seară, se uita la fotografiile părinților săi atârnate deasupra patului său - două fețe în uniformă, înghețate în timp. Vorbea cu ei și credea că se vor întoarce. A scris un cântec pentru mama sa.
„Fundația Copiii Eroilor a ajutat familia cu medicamente, alimente și truse de igienă”, spune familia. Băiatul a primit o tabletă mult așteptată, o mică fărâmă de normalitate în mijlocul anxietății și tăcerii.
Cum a fost descrisă revederea emoționantă dintre băiețel și mama lui
În aprilie 2023, după aproape un an de captivitate, Alina a fost eliberată. Momentul impresionant al reuniunii lor este genul de scenă despre care nu se scrie zilnic: un copil agățat de o mamă care a supraviețuit la ceea ce puțini adulți ar putea suporta, amândoi încercând să dea sens unei lumi în care un scaun de la masă va rămâne pentru totdeauna gol.
„Am așteptat-o atât de mult, atât de mult timp, dar am așteptat”, spune Yehor, cu lacrimi în ochi, amintindu-și de acele luni.
„Cea mai mare durere este că încă nu-l putem îngropa pe soțul meu”, spune Alina. Autoritățile ruse nu i-au returnat rămășițele lui Vadim. Se crede că acestea se află încă în Mariupol.
Astăzi, Yehor are 8 ani. Cântă la instrumente muzicale și cântă, ca orice copil cu capul plin de melodii. Mama sa își continuă serviciul militar. Între repetiții și teme, trăiește cu conștientizarea faptului că dragostea părinților săi pentru el și pentru țara lor i-a costat totul.
Ultimul zbor al unui pilot ucrainean lasă în urmă un bebeluș care nu-și va aminti niciodată de el
Nu toate pierderile sunt la fel de vizibile ca ruinele orașului Mariupol sau buncărele subterane din Azovstal. Uneori, ele trec pe cer, prea repede pentru ca cineva să ridice privirea.
Alona Kiriliuk este ofițer militar și mama a doi copii: Anastasia, în vârstă de 11 ani, și bebelușul Timur, care nu este încă suficient de mare ca să își poată forma amintiri despre tatăl său.
Soțul ei, Denis, a fost locotenent-colonel și pilot de vânătoare, comandant adjunct de escadrilă și navigator de zbor al escadrilei. În noaptea de 23 spre 24 februarie 2022, pe măsură ce se răspândeau zvonuri despre o posibilă invazie, a fost chemat la datorie. I-a spus Alonei să stea acasă cu fiica lor, dar la scurt timp ea a auzit primele explozii.
Denis a efectuat peste 80 de misiuni aeriene în lunile care au urmat. A fost decorat cu Ordinul „Pentru Curaj” de clasa a treia și cu premiul „Arme de Foc” al Ministerului Apărării din Ucraina.
Pe 27 martie 2023, a murit într-o misiune de luptă deasupra regiunii Cernihiv. Avionul său a fost lovit. El a direcționat aeronava în flăcări departe de o așezare, cumpărând câteva secunde cruciale pentru civilii de la sol. Nu a fost timp să se catapulteze.
Pentru Anastasia, povestea morții tatălui ei este spusă în fragmente și fraze oficiale. Pentru Timur, va fi ceva ce va învăța mai târziu, o moștenire în care va trebui să se dezvolte. Pentru Alona, este o realitate pe care o poartă în fiecare zi în timp ce își continuă propriul serviciu militar.
Cum arată viața într-un sat ocupat de ruși pentru un copil care și-a pierdut tatăl din cauza războiului
Pentru unii copii ucraineni, războiul a venit direct pe stradă și au văzut din fața casei tancurile care le-au ocupat orașul.
În primele zile ale invaziei, forțele rusești au ocupat satul Krasiatichi din regiunea Kiev, unde locuia Nadiia Smirnova cu mama ei și fiul ei de nouă ani, Sashko. Cei trei au rămas împreună în sat în timp ce acesta a căzut sub ocupația rușilor.
Soldații ruși le-au jefuit casa. La un moment dat, au încercat să detoneze o grenadă înăuntru, punând în pericol toate cele trei generații. Bunica lui Sashko a încercat să îi salveze așa s-a așezat între soldați și familiei ei, având îndreptată spre cap o mitralieră.
Timp de aproape o lună au supraviețuit numărând obuze, ascunzându-se și ascultând fiecare sunet necunoscut din exterior. Experiența a lăsat o amprentă profundă asupra lui Sashko, care își amintește în detaliu ce a văzut și a auzit cu mama și bunica sa.
În timp ce încercau să rămână în viață, tatăl său plecase să apere Ucraina. Mai târziu, pe 29 august 2022, a fost ucis de o mină în regiunea Donețk.
Pentru un copil de 9 ani, războiul nu mai este doar un cuvânt necunoscut pe care îl aude la știri. El se transformă în momentul teribil în care un grup de necunoscuți aproape că detonează o grenadă în casa ta. Felul în care mâinile bunicii tale tremură când crede că nu te uiți, tăcerea după ce cineva îți spune că tatăl tău nu se întoarce, rămân momentele pe care băițelul de 9 ani nu le va uita niciodată.
Momentul în care doi adolescenți și-au înmormântat tatăl pe un teren de sport
Înainte de invazia rusă, Olha Leus lucra la un centru de servicii administrative din Mariupol. Ea și soțul ei, Volodimir, creșteau doi fii: Hera, în vârstă de 10 ani, și Mikhailo, în vârstă de 16 ani. Volodimir lucra la Șantierul Naval Azov înainte de 24 februarie 2022, în port.
Când au sunat primele alarme, familia a decis să rămână. Sperau că orașul va rezista. În schimb, pe măsură ce asediul se înăsprea, Mariupolul s-a transformat într-unul dintre cel mai puternic bombardate locuri din Europa din istoria recentă. Timp de unsprezece zile, Olha și fiii ei au trăit sub bombardamente și atacuri aeriene neîncetate. Când un obuz inamic le-a lovit casa, Hera a suferit răni la picioare. Nu a existat multă ameliorare a durerii, mai puțină intimitate, aproape nicio certitudine.
O săptămână mai târziu, Volodimir a ieșit afară și nu s-a mai întors. Trupul său a fost descoperit de soacra sa. Fără un cimitir funcțional și fără timp să-și poarte doliul, familia l-a îngropat într-un petic de spațiu verde care fusese cândva un teren de sport.
Abia pe 15 aprilie 2022, Olha și fiii ei au reușit să scape din Mariupol. De atunci, Fundația Caritabilă Copiii Eroilor a sprijinit familia. Olha s-a alăturat în cele din urmă organizației ca specialistă, ajutând alte familii afectate de război. Mikhailo, acum în pragul maturității, visează să devină psihoterapeut pentru a lucra cu oameni traumatizați de ceea ce au văzut și au pierdut.
În povestea sa, linia dintre „copil” și „adult” se estompează: un adolescent care își planifică o carieră construită în jurul durerii care i-a definit propria adolescență.
Copilăria, rescrisă pentru micuții care trăiesc în Ucraina
Irina împletind coroane pentru a cumpăra mașini pentru soldați; Yehor scriind un cântec pentru mama pe care nu o poate suna; Anastasiia și bebelușul Timur crescând cu medaliile tatălui lor în loc de vocea lui; Sashko amintindu-și sunetul unei grenade care nu a explodat; Hera și Mikhailo trecând pe lângă locul unde este înmormântat tatăl lor, pe ceea ce a fost odinioară un loc de joacă - acestea nu sunt tragedii izolate.
Ei fac parte dintr-o generație de copii ucraineni pentru care războiul nu este un capitol dintr-o carte de istorie, ci fundalul fiecărei decizii pe care o iau familiile lor.
Peste tot în lume, Ziua Mondială a Copilului este menită să reamintească comunității internaționale de obligațiile sale de a proteja drepturile copiilor: la siguranță, la viața de familie, la educație, la sănătate. În Ucraina, aceste drepturi nu mai sunt teoretice. Se măsoară în nopți petrecute în subsoluri, pe scaune goale la evenimentele școlare, în felul în care un copil de 8 ani vorbește despre „victorie” ca și cum ar fi teme pe care toată lumea trebuie să le facă.
Fundația „Copiii Eroilor”, din care face parte și Yulia Zazik sprijină familiile din acest articol și din multe altele, oferind ajutor umanitar, locuințe, sprijin psihologic și oportunități educaționale. Însă nicio fundație nu poate restaura ceea ce le-a fost luat acestor copii: timpul petrecut cu un părinte, sentimentul de siguranță, convingerea că adulții îi pot avea întotdeauna în siguranță.
Poveștile celor cinci copii nu sunt doar despre Ucraina, sunt un avertisment despre ce se întâmplă atunci când drepturile copiilor devin daune colaterale. Și sunt o reamintire a faptului că, chiar și în cele mai întunecate circumstanțe, copiii găsesc modalități de a acționa, de a iubi și de a spera. Întrebarea pentru restul lumii este dacă suntem dispuși să le fim alături atât timp cât este nevoie.
Cum poate fi susținută fundația „Copiii Eroilor”
Fundația „Copiii Eroilor” oferă sprijin pe termen lung copiilor care și-au pierdut unul sau ambii părinți în război - de la ajutor umanitar și îngrijire psihologică, până la educație și asistență individuală. Peste 14.500 de copii se află acum în grija sa, iar aproape 70 de băieți și fete noi se alătură în fiecare săptămână.
Dacă doriți să sprijiniți copii precum cei din această poveste, puteți face acest lucru prin canalele oficiale ale fondului: childrenofheroes.org sau prin intermediul adresei pr@childrenofheroes.org. Sprijinul dumneavoastră contribuie la asigurarea faptului că acești copii nu sunt lăsați să se confrunte singuri cu viitorul lor.
