Prima bandă desenată despre istoria hip-hop-ului autohton. Autor: Adrian Cârciova, popularizat de „Vocea României” sub numele Tony Baboon
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Adrian Cârciova, artist multidisciplinar originar din Brăila și cunoscut publicului și sub numele de scenă Tony Baboon, a participat în 2025 la „Vocea României”, unde a întors toate cele patru scaune la audițiile pe nevăzute și a ajuns până în etapa Knockout-urilor.
Cuprins:
- „Vocea României” l-a scos din zona de confort: „Nu regret deloc experiența”
- „Mereu m-am exprimat mai bine prin desen decât prin vorbe”
- „Trebuie să fii și puțin nebun când faci un proiect de genul ăsta”
- Primul număr și procesul de documentare
- „Arta e pentru toată lumea”
- „Avem mult rap în industria muzicală românească”
- „Și la noi s-a preluat mult din imaginarul Americii”
Experiența l-a scos din zona de confort și l-a ajutat să-și învingă o teamă mai veche, iar în 2026 artistul și-a continuat activitatea în muzică și arte vizuale, și a lansat „Povești de Cartier”, prima bandă desenată despre istoria hip-hop-ului românesc. Într-un interviu Libertatea, am stat de vorbă cu el despre parcursul său artistic, cum a prins contur proiectul și ce planuri are pentru următorul număr.
„Vocea României” l-a scos din zona de confort: „Nu regret deloc experiența”
Adrian Cârciova a devenit cunoscut de o țară întreagă, odată cu participarea lui la Vocea României, în 2025. Românul de 40 de ani, originar din Brăila, a reușit să întoarcă toate cele patru scaune la audițiile pe nevăzute, iar momentul său în care interpretează piesa „Inel, inel de aur” are peste 1 milion de vizualizări pe YouTube.
„La Vocea României m-am înscris după vreo șase ani de insistențe din partea lor, timp în care mi-a fost frică să fac pasul ăsta. După ce s-a născut fiica mea, mi-a venit curajul să particip și să ies din zona de confort. Am vrut să văd cum e televiziunea și un concurs de genul ăsta și, practic, să-mi înving o frică pe care o aveam de mult”, povestește el pentru Libertatea.
Deși în cadrul competiției a ajuns până în etapa knockout-urilor, Adrian, sau Tony Baboon, pe numele lui de scenă, nu este străin de lumea showbiz-ului, unde continuă să activeze, iar în 2012 și 2015 a făcut parte din line-up-ul festivalului Sziget din Budapesta.
„O să sune a clișeu, dar muzica m-a ales pe mine, pentru că nu reușesc să mă opresc din a face muzică și din a o arăta oamenilor. De vreo șase ani am început să scriu în română, iar la Urbanist Sessions am pus prima cărămidă pentru un album de rap alternativ în limba română. În ultima perioadă am avut mai multe gig-uri de live looping. Mă fascinează improvizația și posibilitățile pe care ți le dă. Am avut si câteva concerte mai low profile”, după cum precizează.
Experiența de la Vocea României l-a scos din zona de confort, iar Cârciova mărturisește că s-a bucurat să vadă că rezistă sub presiune, cât și la faptul că nu mai are lucrurile sub control.
„Am fost surprinzător de calm pe scenă și am încercat să intru fără prejudecăți, să nu-i judec pe ceilalți concurenți sau echipa, și să fiu deschis la ce urma. Ce se întâmplă în spate e cu totul altceva față de ce se vede la televizor și e un test serios de echilibru. Nu regret deloc experiența. Am aflat lucruri despre mine și despre cum funcționează industria muzicală la nivel mare. Vocea României chiar te pregătește pentru asta”, își aduce el aminte.
Tony Baboon vorbește și despre cum nu s-a întâmplat nimic spectaculos după concurs, în schimb s-a mai adăugat o piesă la imaginea pe care publicul și-o formează despre el. „Unii mă știu din muzică, alții din desen, animație sau de la Vocea României și, în timp, toate legăturile astea construiesc un public. Nu mi s-a schimbat viața, dar ar putea. Încă nu e timpul pierdut”.
„Mereu m-am exprimat mai bine prin desen decât prin vorbe”
Adrian Cârciova nu este doar un muzician talentat, ci un artist multidisciplinar, care se ocupă și de grafică, animație sau stop-motion, cu un master la Universitatea Națională de Arte din București.
În domeniul artei plastice activează cu numele de Fose Cartoons. „Desenul a fost acolo de când eram foarte mic. Prima mea amintire e de la grădiniță, când desenam roboți pentru ceilalți copii. După aia nu prea m-am mai oprit, doar că din anii 2005 a început să intre mai serios și muzica în viața mea. Pentru mine pare că desenul a fost acolo de când m-am născut. Mereu m-am exprimat mai bine prin desen decât prin vorbe”, explică el.
Pasiunea lui s-a concretizat în multe proiecte, dar unul inedit este „Povești de Cartier”, prima bandă desenată despre istoria hip-hop-ului românesc, unde personaje centrale sunt Dacian, fost membru al trupei Getto Daci, Brugner, membru al trupei Delikt și Macanache. „Banda desenată m-a fascinat mereu.
În liceu, la Brăila, făceam „Caricatura”, cu profesori și elevi, iar la licență am făcut o bandă desenată suprarealistă, „Santa Dolores del Culo”. „Povești de Cartier” e prima pe care am publicat-o profesionist. Ideile vin, pentru mine, ca niște sclipiri, ca niște licurici. Trebuie doar să fii atent și să-i prinzi”, susține Adrian.
„Trebuie să fii și puțin nebun când faci un proiect de genul ăsta”
„Povești de Cartier” a apărut în primăvara lui 2026 dintr-o nevoie pe care a simțit-o atât comunitatea de bandă desenată, cât și cea de hip-hop, după cum menționează artistul.
A pornit la drum cu o idee foarte clară, și anume că nu-și dorește să se axeze „pe dușmăniile dintre rapperi, ci pe nostalgia plăcută a anilor ’90 și partea care îi poate conecta pe oameni”.
Banda desenată a văzut lumina zilei în urma unei campanii de crowdfunding, generată de interesul oamenilor pentru idee. „Proiectul a început cu o ilustrație cu mai mulți rapperi cunoscuți, pe care am făcut-o cadou prietenului meu Alex, de la Homecoming Studio. După aceea m-am gândit să pun portretele și pe social media. Am făcut vreo 12 rapperi vechi și reacția a fost mai bună decât la ce postam eu de obicei. Apoi am început documentarea, aveam coperta și începutul poveștii lui Dacian, iar când am pus și mock-up-ul de copertă reacția a fost și mai bună. De acolo am decis să fac crowdfunding”.
Cât timp oamenii donau la proiect, Adrian a lucrat la desene, poveste, recompense, acorduri de la artiști și tot ce trebuia ca proiectul să funcționeze. El mărturisește că se aștepta să strângă mai repede cei 6.000 de euro (a ajuns la aproximativ 4.000), deoarece avea mari așteptări de la el și de la cât de complex voia să fie proiectul.
„Mi se părea normal să am așteptări mari și de la răspunsul comunității. În plus, eram deja în focuri și mă gândeam la perspectiva numărului doi. Dacă aș fi știut de la început că eu nu voi ajunge să fiu plătit pentru munca depusă și că toți banii din primul tiraj vor merge în al doilea, cum s-a și întâmplat, nu știu dacă mai aveam aceeași motivație și forță să termin proiectul.
Până la urmă, cred că trebuie să fii și puțin nebun când faci un proiect de genul ăsta, să nu te gândești prea mult la toate obstacolele și să te arunci cu capul înainte. Acum, după ce m-am liniștit și proiectul e gata, simt mult mai bine cât de mult a contat fiecare contribuție. Până la urmă, s-a întâmplat exact cum trebuia”, după cum adaugă.
Primul număr și procesul de documentare
În primul rând, Adrian spune că selecția protagoniștilor a venit natural. „Dacian, din Tecuci, a răspuns foarte repede și foarte pozitiv. Brugner avea deja scrisă pe Facebook o poveste care se potrivea perfect cu banda desenată. Macanache a venit mai târziu și a completat foarte bine numărul, pentru că el a intrat în cultura hip-hop prin graffiti și breakdance înainte de rap. Și, ca să fim sinceri, e peste tot când vine vorba de rap și cultura hip-hop de la noi. N-aveam cum să nu-l introduc”.
Artistul aduce în discuție cum toate cele trei povești îi prezintă pe oameni înainte de muzica prin care au devenit cunoscuți, povestind din prezent despre anii '90.
„La Dacian mergem prin perioada din Tecuci până la prima venire în București și la ce se întâmpla înainte de piesele care l-au făcut cunoscut. La Brugner vedem ce făcea înainte să-l întâlnească pe Norzeatic, ex Vexxatu’ Vexx, și să apară Delikt. Aici vă las să citiți, pentru că sunt niște lucruri foarte interesante. Iar la Macanache vedem cum a descoperit cultura hip-hop înainte să ajungă la «Ăsta sunt eu» și la succesul de după. Toate titlurile poveștilor sunt desenate de grafferul Oksen Nesk, ceea ce aduce și partea de graffiti direct în construcția revistei”, povestește el.
În ceea ce privește procesul de documentare, prima etapă era deja în capul lui, după cum precizează, de la copilăria din Brăila anilor 1990, la cum arătau lucrurile și cum se simțea perioada. „După aceea am vorbit cu foarte mulți oameni, am văzut podcasturi, am citit interviuri și le-am cerut protagoniștilor cât mai multe fotografii, inclusiv cu locurile și cartierele”.
Cârciova a vorbit inițial cu Dacian pe Zoom, iar apoi s-a dus la Tecuci să vadă orașul și să simtă mai bine locurile despre care vorbea. Cu Macanache, continuă, a vorbit la o terasă din Cișmigiu și l-a înregistrat pentru a păstra cât mai bine modul său de vorbi și particularitățile pe care le are.
„Am învățat de la el și multe despre ce înseamnă să fii artist independent”. Cu Brugner, adaugă, totul a mers foarte repede, deoarece avea deja povestea scrisă.
„Este un scriitor urban foarte talentat și foarte amuzant. Textele au fost apoi cizelate de Vasile de la Times New Roman și Utopia Balcanică, dar am ținut să păstrăm limbajul și manierismele fiecăruia. Le-am arătat protagoniștilor schițe, desene și texte pe parcurs, ca să existe o comunicare transparentă. Să iei amintirile unor oameni și să le transformi în personaje de bandă desenată e artă. Și să o faci bine e o artă”, mai spune artistul. Întreg procesul a durat aproximativ nouă luni, până la lansarea benzii desenate pe 15 martie 2026.
„Arta e pentru toată lumea”
Adrian spune că hip-hop-ul, atunci când l-a descoperit, a fost pentru el „o rupere de film.” „Aveam cam 10-12 ani și ascultam casete cu ce se asculta atunci: Chris Norman, Lionel Richie, Freddie Mercury. Când am auzit prima dată R.A.C.L.A. și B.U.G. Mafia, parcă mi-au dat o palmă și m-am trezit într-o altă dimensiune. De acolo, restul e istorie”.
El crede că muzica acelor ani are în continuare o influență asupra celor tineri, chiar dacă uneori e indirectă și ei nu știu exact de unde vine. „Când începi să afli rădăcinile rapului și influențele lui, interesul se poate adânci foarte repede. Îi subestimăm pe tineri și mai ales capacitatea lor de documentare: au acces la enorm de multă informație și o pot procesa foarte repede. Influența vine și prin părinți, care sunt mai aproape de muzica acelor ani”.
În această privință, „Povești de Cartier” se adresează unui public larg. „Și poveștile protagoniștilor, și povestea proiectului în sine au în spate ideea că poți să creezi oricând și că arta e pentru toată lumea. Mi-ar plăcea ca publicul să fie format din oameni deschiși să se joace și să consume istorie, artă și cultură. Nu știu dacă e neapărat o bandă desenată pentru publicul foarte tânăr, dar mi-ar plăcea să ajungă ușor-ușor și la el. Am auzit deja de părinți care o citesc copiilor seara sau le-o dau lor să o citească, deci sper că a început deja să prindă rădăcini și printre cei tineri”, susține artistul.
În prezent, banda desenată face parte și din arhiva Bibliotecii Naționale, ceea ce înseamnă, explică Adrian, că a obținut un cod ISSN și a înregistrat-o drept publicație serială.
„Exemplare din primul tiraj se află în arhiva Bibliotecii Naționale și am ținut foarte mult la asta, pentru că vreau ca proiectul să rămână acolo și să fie făcut serios. Sau, mai bine zis, să pară o chestie jucăușă, dar să fie făcută serios. Și, sincer, îmi place al naibii de mult cum arată codul de bare pe copertă. Îi dă autenticitatea aia de revistă pe care o iei de la chioșc, chiar dacă tehnic codul nu asta înseamnă”.
„Avem mult rap în industria muzicală românească”
Cârciova crede că încă există „cultură de cartier” și crede că a existat dintotdeauna. „E unul dintre motoarele principale ale societății și a ceea ce ajunge apoi în mediul digital. Realitatea și relațiile dintre oameni dictează în primul rând ce se întâmplă pe social media. Ce vedem online e, de multe ori, o reacție la realitatea «de cartier», care poate fi și foarte crudă. Poate de asta ne și ascundem uneori pe internet, printre comentarii. Cred că e sănătos să rămâi conectat și la societatea fizică, offline”.
Referitor la hip-hop, i-am zis că nu pare să mai aibă aceeași poziție de „muzică a celor de la marginea societății”, și a devenit mainstream, și l-am întrebat ce crede că s-a câștigat și s-a pierdut prin această transformare. Adrian susține însă că rap-ul și-a păstrat poziția asta.
„Atâta timp cât va exista o margine a societății, va exista și muzică ce o reprezintă. În același timp a existat mereu și mainstream, inclusiv în perioadele în care s-a făcut muzică clasică. Nu cred că se câștigă sau se pierde ceva. Totul se transformă. Și simplul fapt că se transformă mi se pare un lucru bun”.
Am fost curioasă și cum vede hip hop-ul în industria muzicală românească din 2026. „Depinde puțin ce numim industrie muzicală, pentru că scena de la noi e foarte fragmentată și sunt multe bisericuțe. Dar da, avem mult rap în industria muzicală românească. Avem rap făcut inclusiv de oameni care poate nici nu știu foarte bine ce e ăla rap. Influența a ajuns atât de departe încât uneori nici nu mai este identificată ca atare”, a răspuns el.
„Și la noi s-a preluat mult din imaginarul Americii”
Un alt subiect pe care l-am deschis a fost legat de cum genul ăsta muzical a fost și o formă de a spune lucrurilor pe nume. L-am întrebat dacă muzica românească mai are aceeași forță de a comenta societatea, de a deranja sau de a pune oglinda în fața oamenilor.
„Rapul poate căpăta foarte ușor forma asta de a spune lucrurilor pe nume, dar îți dă atât de multă libertate încât poți la fel de bine să exagerezi, să inventezi sau să construiești un personaj. Ascultând rap, am observat în timp că uneori există o discrepanță enormă între omul din viața reală, ce spune în versuri și cum se comportă. Și la noi s-a preluat mult din imaginarul Americii.
Cred că, pentru a spune cu adevărat lucrurilor pe nume, trebuie să te cunoști foarte bine pe tine. Arta are o forță enormă și poți să faci orice cu ea. Tocmai de asta vine și cu o responsabilitate: să fii cât de cât conștient și echilibrat în ce pui în lume. Sper că spre bine. Nu doar ca să deranjezi”.
În ceea ce privește viitorul „Povești de cartier”, Adrian este bucuros că a reușit să facă al doilea tiraj și le mulțumește celor care au susținut proiectul.
„De fiecare dată când aud cât de mult le place sau cât de cool li se pare ideea, îmi dă forță să continui cu numărul doi. Încerc să nu am așteptări de la cititori, dar mi-ar plăcea să-l facem cumva împreună și să văd că ne înmulțim. Și mi-ar plăcea să rămână cu ideea că încă se pot face în România lucruri frumoase și de nișă. Nu trebuie ca totul să devină un business mare. Poate ne mai deconectăm puțin de fuga după bani și recuperăm ceva din senzația de a face lucruri pur și simplu pentru că ne place să le facem”, spune el.
A început din nou să facă portrete de rapperi și mock-up-uri de coperți, ca să-i provoace pe artiști să facă împreună numărul doi, dar momentan nu are un răspuns foarte clar din partea lor. Știe sigur că vrea să-l păstreze pe Macanache, dar îl are în vedere și pe Maximilian și Norzeatic.
„Povestea lui Macanache devine din ce în ce mai interesantă, este foarte implicat în proiect și, în general, în tot ce înseamnă cultura hip-hop la noi. La Maximilian aș vrea să adaug la povestea începută de noi în animația stop-motion «Mileuri & Bibelouri», despre perioada lui din Bacău. Am discutat și cu Norzeatic despre o poveste care să lege România de cei șapte ani petrecuți de el în Japonia. Cam astea sunt direcțiile care mă atrag acum, dar sunt deschis la orice oportunitate de a spune o poveste interesantă, de a inspira și, poate cel mai important, de a reconecta oamenii”, încheie el.
