REPORTAJ. 25 de juniori ucraineni refugiați s-au înscris la Galați la clubul de hochei, ca să practice același sport ca acasă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când lași în urmă totul ca să îți salvezi viața, în condiții de război, vechea rutină te ajută să mergi mai departe, explică Tatiana, o mamă ucraineană a doi dintre cei 25 de copii refugiați care au început să se antreneze departe de casă.
Cuprins:
Peste 20 de copii - sunt echipe mixte, de fete și băieți - se luptă cu crosele pe gheață în sala patinoarului din Galați; aproape toate scaunele roșii și galbene din tribună sunt libere. Apar două femei. Se așază. Una dintre ele se recomandă „Tatiana”. „Și la Kiev stăteam în tribună”, adaugă ea.
Femeia spune că în orașul natal își ducea copiii cu mașina la antrenamente de câteva ori pe săptămână. În România însă, Sașa, 14 ani, și Boris, 11 ani, se antrenează de două ori zilnic.
Tatiana e profesoară și fondatoarea unei școli de limba engleză în capitala Ucrainei. Cum e războiul pentru ea? Ceva atât de rău, încât „nici măcar nu putem să plângem, pentru că ne văd copiii”.
Sașa: „Apreciez ce fac românii”
Antrenamentul se încheie. Boris vine la Tatiana, își dă jos casca neagră și îi spune ceva în ucraineană. Merge ușor clătinat cu patinele în afara terenului. Se apropie și sora lui, îmbujorată, cu un cap mai înaltă decât el.
Sașa e gata să spună câteva cuvinte în engleză. „Îmi plac mai mult antrenamentele de aici, pentru că venim de două ori pe zi, la Kiev mergem doar o dată”, explică ea. A păstrat contactul și cu școala și face cursurile online, cum se întâmpla încă din timpul pandemiei. „Aș vrea să mă întorc în Ucraina”, continuă ea și mai spune că apreciază că au unde să locuiască. Niște români îi găzduiesc în apartamentul lor.
Moment de sinceritate. Ca jurnalist, te jenezi cumva să scoți o declarație de la un copil de 14 ani. Dar Sașa vrea cu adevărat să le spună ceva gazdelor sale. E o politețe? Poate. Dar te gândești dacă nu așa se face diferența în civilizație, cu o hocheistă adolescentă care acceptă să discute cu presa fără să știe ce vom scrie. Pe încredere.
A trecut granița în Ucraina pentru echipamentele de hochei
La câteva zile după ce au ajuns în România, în a doua săptămână din martie, ca să-și continue copiii antrenamentul, Tetiana a trecut granița cu mașina personală înapoi în Ucraina pe la Giurgiulești-Galați.
<strong>S-a întâlnit cu soțul ei, care i-a adus echipamentele de hochei. I s-a părut important, căci „jocul le distrage atenția copiilor”. </strong>
Un echipament complet cu patine, crosă, șosete, cască, colanți, bluză, cotiere, mănuși și pantaloni de protecție poate să coste mult peste 1.000 de lei.
„Soțul nu are voie să iasă din Ucraina (n.r. - din cauza legii marțiale)”, amintește Tatiana. „Păstrăm legătura permanent, îl întreb dacă e bine. Ne e dor de el și mie, și copiilor și vrem să ne întoarcem acasă. Nu ne așteptam ca românii să ne găzduiască așa. Inima noastră e acolo, ne rugăm să revenim cât mai repede”, mai spune ea. Despre părinții ei precizează că e destul de greu să îi convingi pe oamenii în vârstă să-și lase țara, pentru că „rădăcinile lor sunt mai puternice”.
Prima explozie din Kiev, văzută de la etajul 21
Pe 24 februarie, când a început invazia rusească, Tatiana și familia ei se aflau în apartamentul lor din Kiev, la etajul 21. Odată ce au auzit prima explozie, s-au trezit și s-au uitat pe fereastră.
<strong>Au văzut o flacără imensă și nori negri de fum. Începuse războiul. „Am sperat că rușii nu vor îndrăzni să atace orașul”, povestește ea, șocată și acum de cum li s-a pliat viața obișnuită și a intrat în buzunarul unui președinte al unei țări pe care nu au atacat-o, nu au provocat-o.</strong>
Speriați, și-au pus în bagaje șosete și alte câteva lucruri de bază și s-au dus la niște cunoscuți, tot în regiunea Kiev, la 5 kilometri de orașul Hostomel. Voiau să rămână acolo câteva zile, dar pentru că toată noaptea auziseră bombardamente, a doua zi la prânz au plecat la verișoara ei, într-un oraș aflat mai în sudul țării.
După două săptămâni petrecute acolo, au aflat că federațiile de hochei din Europa și Ucraina organizau grupuri de refugiați. Atunci, Tatiana s-a hotărât să vină în România cu copiii, ca să fie în siguranță.
<strong>Unul dintre cei care au ajutat-o să ajungă în Galați a fost Evgheni Pisarenko, cunoscut jucător și antrenor de hochei din Ucraina, stabilit în România de mai mulți ani. </strong>
Soțul ei a revenit acasă, în Kiev, orașul în care s-a născut și unde voia să fie de ajutor.
Jucători din Kiev, Odesa, Ivano-Frankivsk și Donbas
În Galați, Cristi Munteanu, directorul CSM Dunărea și antrenor de hochei, a ajutat-o pe femeie, ca și pe alți ucraineni să găsească și cazare pentru familia ei. 25 de copii din Ucraina, între 5 și 14 ani - în mare parte băieți - s-au înscris până acum la hochei. Au sosit în special din Odesa, la 350 de kilometri de Galați; capitala Kiev; Ivano-Frankivsk, oraș din vestul țării, și din regiunea estică Donbas, în război încă din 2014.
„Cei mai mulți au venit cu mamele, iar câțiva, cu bunicii”, spune Munteanu. „Ca să îi cazăm, am apelat la părinții copiilor care fac hochei, dar și la cunoștințe”.
Pe doi elevi i-au înscris deja la școală. Asta cu toate că niciun părinte nu își imaginează că o să rămână aici pe termen lung. Toți speră să se întoarcă acasă cât mai curând.
Pe noii hocheiști i-a repartizat la grupele de români, în funcție de vârstă, mai spune Munteanu, și vrea să-i trimită și în competiții în țară și peste graniță, la turneul din Polonia, de pildă. Totul fără costuri pentru refugiați, explică el. „Fiind la grupe mici, rezultatele nu contează”, spune directorul clubului. „Îi ajută faptul că fac un sport și se integrează repede, leagă prietenii”.
De-a lungul anilor, s-au tot alăturat sportivi ucraineni echipei de seniori a clubului. Au și antrenori din Ucraina care lucrează inclusiv cu juniorii, printre ei, Evgheni Pisarenko.
Pe vremea când Ucraina făcea parte din Uniunea Sovietică, hocheiul era un sport mai popular decât astăzi. În prezent, există multe echipe de juniori și câteva echipe de performanță pentru cei cu experiență, precum Sokil și Kryzhani Vovky din Kiev, explică aceia de la Galați.
Cel mai nimicitor atac
Giulia, și ea mamă a doi copii, de 8, respectiv 12 ani, a cunoscut-o pe Tatiana aici, la club. Psiholog de profesie, Giulia a venit din Odesa.
„E greu, uneori doar stai jos și nu știi ce să faci”, spune ea despre noua realitate, în România. Se gândește constant la soțul ei rămas în Ucraina, însă o liniștește faptul că e „mai liniște” în Odesa decât în alte regiuni, cum ar fi Kievul (n.r. - discuția a avut loc înainte de retragerea rușilor din Kiev și de intensificarea bombardamentelor din Odesa).
Amândouă mamele au fost de acord că toți copiii din club ar putea să beneficieze de faptul că Tatiana e profesoară de engleză. Ar vrea să țină niște cursuri gratuite pentru ucraineni și români, ca să îi ajute să comunice mai bine.
„Pe gheață le e mai ușor să se înțeleagă datorită regulilor jocului, dar în vestiar ar vrea să vorbească și uneori nu se înțeleg, mai mult gesticulează”, spune Giulia.
Tetiana încearcă să lucreze de la distanță și pentru școala de engleză fondată în Kiev. Echipa de zece profesori a rămas în capitală, așa că încearcă să găsească tineri din alte țări care vor să învețe engleză online. Face tot posibilul să le dea de lucru în continuare profesorilor. Inclusiv românii se pot înscrie. Vrea să fie în continuare la fel de activă ca înainte de invazie.
Deși îi face rău să citească știrile, dimineața, când se trezește, Tatiana deschide imediat telefonul, să vadă ce s-a întâmplat în războiul de acasă. Și „dacă cei care au rămas în Ucraina sunt bine”. E una dintre miile de fraze simple, clare, pe care copiii, femeile și bărbații din atâtea țări și le împărtășesc unii altora, de când a început războiul.
În rezistența umană împotriva unei aberații, să te comporți normal este, o dovedesc copiii ucraineni transpirați care se îndreaptă spre vestiar în patinoarul de la Galați, cea mai bună apărare, cel mai nimicitor atac.
