REPORTAJ Viața la 111 ani. Ilie Ciocan, cel mai în vârstă român, trăiește în Galicea, Vâlcea, și e îngrijit cu devotament de nepoții pe care nu i-a iubit: „I-am promis tatei că o să avem grijă de el!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Județul Vâlcea este pe primul loc în ceea ce privește speranța de viață, cu o medie de 81 de ani, potrivit unui studiu publicat de Institutul Național de Statistică în 2022.
Cuprins:
Ca dovadă, în comuna Galicea, aflată la 26 de kilometri de orașul Râmnicu Vâlcea, trăiesc mai mulți centenari. Iar dintre aceștia, Ilie Ciocan a ajuns la venerabila vârstă de 111 ani, împliniți pe 28 mai. E cel mai bătrân român, cel mai longeviv veteran de război și al doilea cel mai bătrân om din Europa.
Orfan de la 10 ani
Există un secret care l-a ajutat pe moș Ilie să trăiască atât? Da. Are legătură cu genetica, stilul de viață, alimentația? Probabil. Are legătură cu oamenii din jurul lui? Sigur.
„A rămas fără tată la 2 ani, fără mamă la 10 ani. L-a luat și l-a crescut un unchi, care a vrut să scape cât mai repede de el și l-a însurat de tânăr. Ea, baba, cum îi ziceam, că nu-i ziceam bunică, n-a fost bunică pentru mine, era rea cu noi, avea cu șase ani mai mult ca moșul. A murit în 1991, la 82 de ani. De atunci e singur”.
Cel care povestește e nepotul Cătălin, 58 de ani. A strâns roșii din grădină și le-a pus într-un ceaun, pentru bulion. „Așa a dat ordin soră-mea, deși cred că e cam devreme pentru bulion. Dar dacă așa a zis, așa facem...”. Fiertura portocalie clipocește deasupra focului.
Galicea, în jur de 3.300 de locuitori, se află la întâlnirea râurilor Olt și Topolog. Casele cu pridvor, despărțite de grădini largi, sunt înșirate în spirală pe versanți, ca în așezările italiene de coastă. Zona e pitorească și liniștită.
„Lumea a fost destul de săracă aici, înțelegeți? Cu cât mănânci mai puțină cărniță... Poate e și asta o chestie care contribuie...”, explică nepotul. „Ciudat e că noi în Vâlcea am avut combinatul (n.red. - Oltchim). Și când mergea combinatul, era teroare, dimineața, aerul îți înțepa nasul de la clor. Dar înainte de combinat, aerul era curat, apa era curată, oamenii mâncau bio, ce produceau în curte. Munceau mult”.
Rănit în război
Ilie și soția lui au avut împreună trei copii, un băiat și două fete. „Pe tata l-a avut la 20 de ani. L-au mai lăsat, nu l-au luat în armată, că i se născuse copilul. Apoi l-au luat, iar a venit acasă. Prin ‘39 sau ‘40 l-au concentrat. A făcut și războiul. A fost rănit, i-a îngropat un obuz pe mai mulți. A scăpat”. Pe livretul militar abia se mai vede scrisul, diluat de vreme.
În viața de toate zilele, pe timp de pace, Ilie lucra ca picher. „Echivalentul la meseriile din ziua de azi e maistru. Era un fel de diriginte de șantier. Nu, că dirigintele supraveghează lucrările din partea altora. Era șef de lucrări, șef de șantier. Venea acasă o dată pe săptămână sau chiar și o dată pe lună, când lucra la Voineasa, Călimănești, Câineni. Făceau poduri, podețe, drumuri... Mergea și câte 30 de kilometri pe jos într-o zi. Pleca noaptea la două de acasă și ajungea la 7 unde aveau lucrarea. Mergea singur prin pădure, ca lupul”.
O pensie de 600 de lei și un conflict în familie
În poze, se vede un bărbat cu buzele strânse, părul pieptănat pe spate, ceafa rasă. Are ochi mici și aerul tăios al unui contrabandist sau luptător de gherilă.
„Muncea, dar nu era stresul din zilele noastre. Nu avea grija zilei de mâine. Când lua banii, lăsa banii acasă, pleca iar. Era șef...”. Din munca de picher, Ilie primește acum o pensie de 600 de lei. „Dacă nu avea și pensia de veteran, nu avea din ce trăi”, dă din cap nepotul.
Când fiul lui, Tudor, a decis să se însoare cu Petria, învățătoarea din sat, Ilie s-a opus din răsputeri. „Pentru că nu le-ar mai fi dat banii din salariul lor, și-ar fi făcut casa lui”. Cum nunta a avut loc, cu toată împotrivirea socrilor mari, cele două familii au rămas în conflict. De aceea, Cătălin are amintiri destul de întunecate despre bunicii lui. „Erau răi cu noi. Răi cu mama. Răi cu tata. Mai multe nu spun”.
Fiul Tudor și-a ridicat o locuință în apropiere de casa părintească. Așa că, ani și ani mai târziu, putea să treacă pe la tatăl rămas văduv și să-l îngrijească. „Acolo a stat moșul”, arată nepotul casa bătrânească vecină. „Atunci ne era mai peste mână să vedem de el. Căram apă, să-l îmbăiem, că nu are trasă apă. Mergeam cu mâncare, treceam din când în când să vedem dacă nu s-a lovit, dacă e bine”.
„Un ou pe zi. Mănâncă singur”
De când l-au mutat în casă la ei, lui Cătălin și celor două surori ale sale, ambele asistente medicale, le vine mult mai ușor să se îngrijească de bunicul lor. L-au așezat pe un pat de spital, cu spătar care se ridică, într-o cameră cu geamul spre grădină. „Clismă, o dată la două zile. De mâncat, mănâncă singur, dar totul pasat, strecurat, mărunțit. Supă. Un ou pe zi. Mai cerea și câte un păhăruț de vin, o țuiculiță. Acum, nu mai. De vreo 12 ani, nu mai iese afară. A ieșit, a zis că îi e frig și gata, de atunci stă numai în casă”.
De la președintele Consiliului Județean Vâlcea, Ilie a primit un căruț, cu care să fie plimbat la aer. „Nu-l scoatem acum, pe căldură. Dar îl plimbam înainte. Și de la Primăria Galicea am mai primit ceva ajutor. Dar atât. Ceilalți ne-au adus numai medalii și diplome. Vreo 40 de diplome are. Nici nu știe că le-a primit”.
Ca să ne demonstreze, Cătălin aduce distincțiile depozitate în sacoșe și le expune cu furie pe măsuța din curte. „Decorații, ordine, Virtutea militară. De când a împlinit 100 de ani, plouă cu din astea. Lui îi trebuie traverse pentru pat, pamperși, medicamente”.
Cei trei nepoți, care au familiile lor, fac cu schimbul de gardă la patul lui moș Ilie. Îl păzesc să nu se agite și să cadă din pat. Îl șterg pe frunte dacă transpiră. Se apleacă și îi vorbesc, când îi schimbă așternuturile. „El nu ne înțelege, noi nu înțelegem ce spune. Acum arată spre burtă, că e ziua de clismă...”.
Ilie nu mai are aerul fioros de brigand din tinerețe. E neajutorat ca un copil, cu pielea galbenă și subțire ca hârtia veche, prin care se zăresc vene vineții. Cătălin îi mângâie creștetul acoperit cu un puf cărunt. „Știu, moșule, știu”.
Mama lui Cătălin, Petria, zisă Jeni, își pierde vederea. Are 87 de ani și statura unei fetițe. Pe lângă alte probleme de sănătate apărute cu vârsta, a venit și orbirea. „Am dus-o la medici, la București, au spus că nervul optic e deteriorat, nu au ce face. Mama vede doar umbre acum. Trebuie să avem mare grijă și de ea”, afirmă bărbatul.
Cu toate că socrul ei n-a acceptat-o în familie, Jeni se ocupă acum de Ilie când copiii sunt la serviciu. Îl verifică dacă doarme, dacă s-a trezit, dacă geme, așa cum ar proceda o fiică bună.
„Tata a murit cu zile în pandemie”
Casa familiei Ciocan are sursă proprie de apă. Mai mulți gospodari s-au unit și și-au făcut o aducțiune de apă, în vârful dealului. Apoi locuința are sistem de încălzire modern, camere mari, bucătărie, băi. Tot confortul și mai mult de atât. „Tatăl meu a fost un altfel de om. A fost bun”, povestește Cătălin. „A murit în 2020, de cancer la colon. Avea 87 de ani. A murit cu zile, pentru că era pandemie și l-au programat prea târziu la control, au tot amânat operația”.
Ochii albaștri ai nepotului se umplu brusc de lacrimi. „S-a dus tata în câteva luni, uite-așa. Ca atâția alții care au murit cu zile atunci, că nu se intra în spitale, nu se mai făceau operații. Și înainte de a muri, tata m-a rugat să-i promit că o să am grijă de moș. Și i-am promis”.
Același lucru au promis și surorile lui. Și din dragoste pentru tatăl lor, cei trei nepoți își îngrijesc cu un devotament eroic bunicul care, în cel mai bun caz, nu i-a iubit. Ei au avut de la cine învăța bunătatea și iubirea, pe când Ilie, care și-a pierdut părinții prea devreme, n-a avut asemenea șansă.
Secretul longevității
Abia după ce a trecut de 100 de ani și a devenit complet neputincios, moșul a aflat că ceea ce te ține în viață cu tendință de nemurire nu e nici oul zilnic, nici țuiculița, nici aerul curat (Oltchimul nu mai e ce-a fost), ci, banal, nespectaculos, după cum anunțau basmele populare și epistolele pauline, e dragostea mai tare ca moartea. Mai bine să înveți mai târziu decât la 200 de ani. „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”, „acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost cunoscut”. Și, parafrazând, dacă dragoste nu e, nu e nici longevitate.
Cum de fiul lui Ilie a fost „un altfel de om”, un om bun, blând, generos, soț și părinte iubitor? Poate ceva, ceva a învățat de la părinții lui. Sau poate a ales să fie altfel, să fie tocmai opusul a ceea ce vedea acasă. Binele e o alegere, nu un dat. Dar astea sunt speculații și istorii de familie. Iar bulionul cere a doua tură de roșii. Cătălin se duce să mai culeagă altele, din grădina din spate. Pe scaunul tras sub fereastră, mama lui stă de veghe, afară, cu un pisoi pe lângă papuci. Dacă aude vreun zgomot din camera lui Ilie, își cheamă fiul.
Pe măsuță, diplomele semnate de miniștrii Apărării din 2013 încoace și medaliile s-au amestecat între ele. Le fac umbră lămâii din ghiveci. Mai încolo, pe colț, sunt câteva exemplare din Libertatea. Familia Ciocan e abonată la ziar și ăsta e un mic detaliu măgulitor într-o comună plină de centenari, pentru că speranța de viață a unui ziar nu depășește o zi, orice vești și povești ar aduce.
suparman 15.08.2024, 21:30
daca nepotii se plictisesc de el, solutii sunt. o internare la Spitalul ala din Bucuresti, Sfantul Pantelimon, parca, am inteles ca face minuni.
Anaximene 15.08.2024, 23:11
F bun articol, merita citit Interesant fenomen, îi moare feciorul la 87 ani (o varsta f inaintata!) iar el ii supravietuieste mai mult mort decat viu, dar are 111 !!
Andan09 15.08.2024, 23:12
Demult demult, fiind internat in spital, am intalnit un nene, Mos Pandele... 84 de ani.. il adusese fiica-sa la tratament... seara de seara mosul imi povestea din viata lui: interbelic, iubiri, razboi, foamete, comunisti, necazuri, bucurii, etc etc... la un moment dat am observat ca mosul arunca pe furis tratamentul la gunoi... l-am intrebat de ce, nu vrea sa traiasca? Si mi-a zis ca timpul lui a trecut, el nu mai cunoaste pe nimeni in viata, toti s-au stins: sotie, frati, prieteni... toti... nu are cu cine sa schimbe o vorba si oricum lumea nu il intelege si nici el nu mai intelege lumea, alte timpuri, alte idei, alta viata... si nu vrea sa fie o povara pt altii... mi-a adus aminte de elefantii care se retrag sa moara... mos Pandele... Dumnezeu sa-l odihneasca!...
Liliana60 16.08.2024, 12:08
Familia este eroică, într-adevăr, ținându-l acasă, mai ales în condițiile unei relații proaste. Dar cu privire la aspectele financiare, care contează foarte mult în asemenea cazuri, cred că niște lucruri ar trebui lămurite: pensia minimă în România este de 1200 lei (deci nu e clar cum dl.ilie poate primi 600) și, în plus, ca persoană total dependenta , cu demență, ar trebui văzut dacă nu poate ( nu ar fi putut, probabil e cam tardiv acum) beneficia de drepturile de handicap grav, al căror cuantum ar fi fost semnificativ, raportat la ceea ce se afirmă că primesc în prezent. Deci ori documentarea articolului a fost insuficienta, ori familia nu s-a interesat ...dar pare că asistența socială din comună nu și-a făcut datoria.
unfake 16.08.2024, 12:21
Felie de viata (luuuunga) oferita cu finete si talent de Maria, nedezmintită.