Serial Libertatea – «Viaţa la limita speranţei» – episodul 2 | Oamenii străzii bolnavi de SIDA sunt lăsaţi în voia sorţii

“Umbre” renegate de o societate nepăsătoare îşi târăsc suferinţa în zone obscure ale Bucureştiului, purtându- şi poveştile în urma trecăatorilor prea obosiţi să îi mai asculte. Oameni ai străzii, imagine comună, într-un oraş “sufocat” de prezenţa lor. Mulţi dintre ei infectaţi cu HIV, cu braţele ciuruite de înţepăturile acelor comune, îşi injectează viaţa cu visuri cumpărate la bilă. Departe de personajele cu care alţii au câştigat Oscaruri, aceştia interpretează zilnic roluri groaznice într-o realitate crudă. Noi îi numim simplu, fără să ne gândim la omul din spatele apelativului, “aurolaci”. Trecem zilnic pe lângă ei şi nu facem altceva decât să încercăm să nu-i observăm. Ne ascundem în spatele propriilor probleme şi minimalizăm dramele lor. Acuză poliţia că îi gazează Mamele îşi feresc copiii şi îi ameninţă că, dacă nu sunt cuminţi, vin oamenii străzii şi îi fură. În autobuze, ei sunt mereu înconjuraţi de scaune goale, în timp ce ceilalţi călători se înghesuie într-un colţ cu mâinile la nas şi priviri ameninţătoare. Adolescenţii puţin “afumaţi” îi batjocoresc în drumul ce duce de la cluburi în căminele lor confortabile. Sunt doar nişte oameni fără căpătâi ce resping oameni care au avut mai mult noroc în viaţă. Puţini sunt cei care se întreabă cum de aceşti nefericiţi au ajuns în situaţia asta. În România, sunt zeci de mii de persoane fără adăpost. Acest reportaj prezintă doar câteva poveşti ale oamenilor străzii din Bucureşti, un oraş unde autorităţile alocă un buget de aproape două ori mai mare pentru câinii vagabonzi decât pentru săraci. Este a doua noapte în care însoţim echipa ARAS pe teren. Ambulanţa se îndreaptă către locurile în care oamenii fără adăpost din Bucureşti îşi fac veacul. Nu e frig, nu e cald. E doar început de vară... Ajungem la prima destinaţie a serii şi imediat suntem luaţi la rost. “Nu vrem să vorbim cu voi, ne-aţi prezentat mereu urât. Aţi dat în noi, dar niciodată nu aţi încercat să ne înţelegeţi. Şi de fiecare dată când apare un material în ziar, poliţia dă cu spray paralizant în canalele unde locuim sau sudează gurile de canal cu noi înăuntru şi ne lasă să murim sufocaţi ca şobolanii”, ne spune o fată care se prezintă drept Ana şi nu are mai mult de 20 de ani. Primesc seringi de unică folosinţă Suferinţă, durere, nebunie, teribilism. Ne-am propus să petrecem câteva zile în mijlocul acestor “paria”. Am început cu stângul. Nu vrem să-i înţelegem, ci să-i prezentăm aşa cum sunt. Murdari, bolnavi, înspăimântători, temaători, frumoşi, urâţi, veseli sau trişti. Oameni ai străzii, într-un oraş care, pentru ei, nu îşi aprinde niciodată luminile. Stăm cu ei pe aceeaşi bordură rece. La redacţie, ne aşteaptă pagina albă pe care ar trebui să-i zugrăvim aşa cum sunt. Dar cum sunt? Oare cum am vrea să- i vedem? Chipuri încrâncenate gata să zâmbească la orice lucru minor. Nu îşi doresc prea multe. Poate o ţigară sau două. Nici pe astea nu le vor primi. Nu avem voie să le dăm şi să primim nimic de la ei. Asta e regula ARASului, pe care trebuie să o respectăm. Privirea ni se plimbă de la unul la altul. Vin cu găleţi pline de seringi folosite la Salvare şi primesc altele noi în schimb. Răul persistă, dar nu se dezvoltă. Asta e teoria. “Le dăm seringi noi pentru că obişnuiesc să le refolosească şi aşa transmit HIV”, ne spune Dan Popescu, coordonatorul echipei ARAS. Şi prezervative. Râd când văd prezervativele. În definitiv, sunt doar nişte copii care au învăţat să folosească jucării pentru oameni mari. Copiii normali le-ar umple cu apă şi le-ar arunca de la balcon. Ei nu au balcon, pentru că nu au casă. Aşa că le folosesc. Când nu le folosesc, aduc pe lume un suflet, de cele mai multe ori condamnat deja. “Eu am SIDA de câţiva ani şi nu m-a primit nici un centru social. Am şi copii. Gemeni, care au şi ei HIV, că nu mi-a zis nimeni să-mi iau tratamentul ca să-i nasc sănătoşi. Mai am unul fără SIDA, că i-am întâlnit pe stradă pe băieţii de la ARAS care m-au dus într-un loc şi mi-au dat pastile, ca să nu ia şi el boala”, ne-a mărturisit o femeie în vârstă de 30 de ani, care nu vrea să-i fie dezvăluit numele. Le e testat sângele în plină stradă În jur, miroase îngrozitor a aurolac (n.r. - lac auriu pentru vopsit elemente metalice, care are efecte halucinogene) şi ne-a luat ameţeala. După ce şi-a făcut testul HIV, un bărbat al străzii sare din ambulanţă, urlând în gura mare: “Ai văzut, fă, că nu am SIDA şi că am avut relaţii sexuale cu tine care ai!”. Inocenţa este călcată în picioare în mijlocul asfaltului. Ne aprindem câte o ţigară. Poate mai estompăm mirosul de aurolac. “Dă-mi şi mie una, te rog”. Gina e mică, murdară, iar ochii ei înceţoşaţi de consumul de stupefiante au culoarea agoniei. Camarazii de suferinţă o înjură şi o îmbrâncesc când le iese în cale. Nu îşi dezlipeşte ochii de pe pachetul de ţigări. Îţi vine să o întrebi dacă păinţii ei ştiu că fumează. Dar nu are părinţi, aşa că nu interesează pe nimeni. Oare cât rău îi pot face dacă îi dau o ţigară? O priveşte cu o speranţă pe care o vezi doar în ochii muribunzilor. Pentru mine, cred că e a zecea pe ziua de azi. Pentru ea, e unica ţigară. “Îmi pare rău, nu pot să îţi dau. Nu am voie,” îi spun fără să o privesc în ochi. “Măcar când o arunci, nu o strivi, mai iau eu ce rămâne”.Şi se aşază într-o parte, aşteptând răbdătoare să mă apropii de filtrul ţigării. Ceilalţi se agită în jurul Salvării. Oamenii străzii continuă să-şi facă testul HIV şi verdictul îl strigă în gura mare. E deja răcoare şi trebuie să mă ridic de pe bordură. Oare lor nu le-o fi frig? Gânduri stupide. Las ţigara să alunece pe trotuarul prăfuit şi o apăs uşor cu vârful pantofului. Doamne, am uitat! Am strivit-o. Ochii fetei se umplu de lacrimi. Priveşte gol spre restul de ţigară schimonosit pe asfalt. Apoi ridică privirea spre mine şi şopteşte amar: “De ce? Doar te rugasem...”