Solemnitatea unui oraș pustiu. Bucureștenii au cântat la balcon “Hristos a înviat”, cu candele aprinse
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mii de bucureșteni, privilegiați să locuiască lângă biserici, au putut sta la geam să urmărească slujba de Înviere. Au strigat în întunericul serii de primăvară “Hristos a înviat” și li s-a răspuns. Au cântat împreună și când au mers la culcare și-au lăsat candelele la geam, să pâlpâie în întuneric, ca o speranță.
După cinci săptămâni de la intrarea în vigoare a stării de urgență, Bucureștiul a părut mai gol, mai trist și mai frumos ca niciodată.
“Noi nu suntem singuri în biserică”
Orașul a amuțit. Pe stradă sunt doar mașinile poliției, de obicei în apropierea bisericilor, să se asigure că oamenii rămân în case.
Noi nu suntem singuri în biserică. Sunt atâția îngeri cu noi când ținem slujba. Și oamenii sunt cu noi, chiar dacă nu pot veni la biserică.Un preot de la Biserica Sfântul Anton, de la Unirii.
Apoi își scoate telefonul din buzunar, intră pe pagina de Facebook a bisericii și se uită: “Ia uitați, avem aproape 300 de oameni în direct, și nici n-am început”. În alți ani, de la biserică tinerii mergeau în Centrul Vechi, în cluburi. Acum străzile sunt goale. Și se aud doar slujbe.
Cerul curat din Drumul Taberei
Când ajung în Drumul Taberei, la ferestre pâlpâie lumânări. La fel și la intrările în scara blocului. Vântul e cuminte, nu stinge nici o lumânare. Par firave luminile din candele roșii, dar nu sunt. Căci fără ele, blocurile comuniste n-ar fi decât granit. Acum s-au unit cu cerul, care se vede curat, cu multe stele.
La Biserica Nașterea Maicii Domnului, de pe strada Târgu Neamț, din București, în Drumul Taberei, se fac probe de sunet, puțin înainte de miezul nopții. Oamenii stau pregătiți la geamuri, în tăcere.
“Veniți! Veniți de primiți Lumina! Veniți de primiți Lumina lui Hristos!”. O voce electrizantă cutremură tăcerea. E o voce înaltă, puțin ascuțită, care aduce cu cea a lui Axl Rose.
Dar e un altfel de concert. În loc de brichete în aer, sunt candele. În loc de amfiteatre pline, blocuri cu oameni la ferestre.
Și deși nu se țin de mână, “spectatorii” acestui spectacol solemn și înalt își spun, din balcon în balcon, “Hristos a Înviat” și asta îi unește.
Li se răspunde de oriunde “Adevărat!” O altă voce baritonală i se alătură, cu inflexiuni mai blânde, primului preot. În curtea imensă a bisericii, preoții s-au așezat în genunchi. În hainele lor aurite, în fața bisericii albe și impunătoare par și mai mici, și mai apăsați.
“Vă mulțumim. Am văzut în ultimele zile că ne sunteți alături. Am văzut mesajele dumneavoastră pe telefoane”, spune unul dintre preoți. “Hristos a Înviat!” “Adevărat!”, răspunde mulțimea de la geamuri. Și se pornesc chiar și câteva aplauze stinghere. Aplauze care în vremurile fără restricții ar fi devenit blasfemiatoare, dar azi sunt un semn al lui “împreună”.
Cămașa albă din fereastră
Preotul repetă cântarea, cu pauze care lasă îndemnul să se fixeze. Sunetul pătrunde ca un fulger până departe, nu mai are de ce să se izbească, nu mai are alte glasuri cu care să se amestece.
<strong>Într-un geam, se vede silueta unui bărbat cu cămașă albă și vestă. Poate așa ar fi mers la Înviere, dacă putea ieși din casă. Stă așezat fix în mijlocul ferestrei, ca o statuie. Din când în când își face cruce.</strong>
Un etaj mai jos, pe o fereastră mică, stau îngrămădiți o femeie și un bărbat cu fețele luminate de o lumânare. O mamă și o fiică se îngrămădesc între ramele geamului. La ultimul etaj trei capete se strâng la o fereastră ca puii de pasăre într-un cuib.
O fetiță cântă tare, cristalin, în ritm cu preoții. Se aud pași. Se aude orice zgomot de pe stradă, cât de mic. Un voluntar cu banderolă albă la braț se întoarce acasă, ducând în mână o candelă.
“Am fost și ieri cu Sfintele Paști și astăzi am dus lumina. Oamenii m-au primit cu bucurie și speranță… Eu veneam în fiecare an la slujba de aici”, spune bărbatul și înainte de a pleca în scară se apropie de gratiile gardului și mai privește puțin slujba.
Din curtea unde au cântat, preoții se îndreaptă acum spre biserică. E aproape ora 1 și slujba va continua înăuntru.
Mulțimea de la geamuri mai primește încă un “Hristos a Înviat!” care apoi este repetat pe zeci de glasuri, ca o reverberație. Unele ferestre încep să se stingă. Alții rămân stană, ca niște rătăciți în fața unei scene goală.
În “Dicționarul de simboluri” al lui Chevalier și Gheerbrant, fereastra este “deschidere spre aer și lumină” și simbolizează receptivitatea. Iar lumina „simbolizează necontenit viața, mântuirea, fericirea date de Dumnezeu”.
Poate că bucureștenii au căutat semnificațiile luminii de Înviere sau poate doar au fost atrași de o voce frumoasă care le cânta. Poate doar au vrut să fie împreună, să dizolve pereții, indiferent de credință, indiferent de părerea pe care o au despre Biserică și despre felul în care s-a decis distribuirea Paștilor și a luminii.
***
În noaptea de Înviere, Bucureștiul a fost pustiu și solemn. Oamenii n-au mai putut să se împrăștie veseli pe străzi, cu gândul la ouă roșii și friptură și cu unica grijă că ar putea să li se stingă lumânarea până acasă. Dar asta o să facă mai importantă următoarea seară de Înviere.
N-au mai putut nici să își îmbrățișeze părinții și bunicii, dar asta i-a făcut să-și dea seama cât îi iubesc.
Și n-au mai putut merge în grup pe la rude sau la picnicuri. Ca să-și amintească cât de bine e împreună.
