EXCLUSIV LIBERTATEA | Comuniştii au pus la punct o REŢEA DIABOLICĂ de informatori! Turnătorii îşi vindeau neamurile pentru doar 100 de lei
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Până în anul 1989, viaţa ternă, cenuşie a românilor, înveşmântată în drapelul comunist, şi-a numărat, egal, preţ de zeci de ani, timpul în spatele cortinei de fier.
Partidul Comunist, mult stimatul şi mult iubitul lui conducător, Nicolae Ceauşescu, Securitatea şi Miliţia erau cam tot ce conta în economia mult prea simplă a unei libertăţi condiţionate şi înfricoşate de regimul totalitarist.
O lume în care şi pereţii aveau urechi, o lume în care un cuvânt rostit aiurea pe la colţuri îl putea arunca pe vorbăreţ în cea mai întunecată celulă sau, în cel mai fericit caz, în dizgraţia PCR.
Pentru a putea deţine controlul absolut, securiştii şi miliţienii - evident depăşiţi de volumul de informaţii care trebuia cules de pe stradă şi raportat la partid - şi-au creat o reţea diabolică de informatori, de turnători cărora le trasau directive, nu înainte, fireşte, de a-i şantaja, speria sau ademeni cu bani, ieşiri în oraş la restaurante scumpe şi favoruri legate de poziţia lor socială, cu confortul unei locuinţe noi şi cu atât de interzisele plecări peste hotare.
Cuprins:
- Nu se ştie exact numărul securiştilor
- Securistul elibera chiar şi chitanţe
- «Securitatea nu arunca banii pe geam, era extrem de zgârcită»
- Dosarele popilor, deconspirate doar cu aprobarea Bisericii
- Aveau funcţii în reţeaua informativă
- Unii erau «ţepuiţi» din când în când la plată
- Botezaţi cu nume de fotbalişti
Nu se ştie exact numărul securiştilor
“Nimeni nu ştie câţi oameni au fost înregimentaţi în reţeaua informativă a Miliţiei şi a Securităţii. În zonele rurale, la ţară, activa mai mult Miliţia, pentru că Securitatea ajungea rar pe acolo. Securiştii, care se ocupau de oraşe, veneau periodic şi ridicau notele informative de la şefii de post care controlau reţeaua locală de informatori. Miliţia se subordona Securităţii şi trebuia să dea astfel socoteală”, explică Mădălin Hodor, consilier superior din cadrul Direcţiei de Investigaţii a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
Mădălin Hodor, consilier superior la Direcţia de Investigaţii a CNSAS, ne-a dezvăluit, în urma studierii arhivelor, cum îşi racolau securiştii şi miliţienii informatorii, dar şi cum îi convingeau să-şi vândă până şi familiile pentru câţiva lei sau doar din convingeri politice
Cum au ajuns miliţienii şi securiştii să pună la punct un sistem pe cât de temut, pe atât de bine organizat, aparent fără nici o hibă? E vorba despre o muncă de câteva zeci de ani, în care profesioniştii în tehnici de manipulări şi şantaje au racolat indivizi din toate mediile sociale, pe care i-au transformat în delatori: medici, avocaţi, directori, sportivi, muncitori sau femei de serviciu.
Fiecăruia, în funcţie de pregătire, i se cereau anumite lucruri, dar toate informările gravitau în jurul aceleiaşi teme: siguranţa statului (ameninţarea duşmănoasă la adresa orânduirii comuniste, atitudini împotriva regimului şi a lui Ceauşescu, nemulţumiri legate de viaţa de zi cu zi, planuri legate de fuga din ţară, depistarea celor care ascultă posturile Vocea Americii şi Europa Liberă).
Informările erau obţinute fie la presiunea unor şantaje sau ameninţări făcute de ofiţer, fie în schimbul unor recompense oferite de acelaşi securist la care ajungeau rapoartele.
“Racolarea unui informator se făcea după nişte reguli clare, bine definite. Omul era filat o perioadă chiar de reţeaua în care urma să intre. Era turnat de alţi turnători din anturajul său. Când cei doi - ofiţerul şi informatorul - se cunoşteau până la urmă, întâlnirea avea loc într-o casă conspirativă. Acolo, securistul trebuia să-i câştige încrederea individului care urma să intre în reţea, pentru că, dacă l-ar fi forţat, calitatea informaţiilor ar fi fost alterată, ori nu acesta era scopul. Informatorul trebuia să-şi toarne prietenii, colegii sau chiar familia de bunăvoie. Fie pentru bani, fie din spirit patriotic. Dovada colaborării se făcea în baza unui angajament scris. În schimbul informărilor date la intervale de timp stabilite anterior, turnătorul, care, obligatoriu, era «botezat» cu un nume de cod, primea anumite avantaje în funcţie de mediul social din care provenea.
Securistul elibera chiar şi chitanţe
Unora li se plăteau serviciile cu sume cuprinse între 100 şi 2.000 de lei, cu daruri pe care le primeau de ziua lor sau erau scoşi în oraş la o friptură şi o sticlă de vin bun, în localuri scumpe. Alţii beneficiau de favoruri legate de poziţia lor socială, cum ar fi avansări, publicări de volume... Ca plată pentru colaborarea cu Securitatea mai puteau fi excursii peste hotare sau case. Toate aceste beneficii erau încadrate într-un fond special al Securităţii, denumit Cheltuieli Informative Speciale (CIS). Din acest buget gestionat de ofiţer se tarifau, în funcţie de importanţă, informările. La final, securistul tăia şi chitanţe, documente care, şi astăzi, sunt la dosarele din arhiva CNSAS”, a adăugat consilierul Hodor.
După ce erau recrutaţi, informatorii erau obligaţi şă-şi ia un angajament scris, în faţa ofiţerului, că vor colabora cu Securitatea
«Securitatea nu arunca banii pe geam, era extrem de zgârcită»
Dr. Florian Bichir (foto), membru în Consiliul CNSAS ne-a declarat: “Din câte am studiat arhivele CNSAS, informatorii plătiţi erau o minoritate infimă, pe care o aproximez la 2-5% din totalul lor. În general, delaţiunile se bazau pe răutatea şi pizma noastră tradiţional balcanică, pe şantaj, constrângeri, dar şi pe sentimente patriotice. Securitatea nu arunca banii pe fereastră, fiind extrem de zgârcită. În mod excepţional, informatorii primeau bani, obiecte sau avantaje, cum ar fi paşapoarte sau servicii mai bune”.
Dosarele popilor, deconspirate doar cu aprobarea Bisericii
Oricare cetăţean al României poate solicita CNSAS să-şi vadă dosarul de urmărire. Dacă între copertele acestuia apar numele de cod ale unor informatori, atunci următorul pas legal poate fi deconspirarea acestora.
Aşa arată un dosar personal de urmărire întocmit de ofiţerii de Securitate
În funcţie de volumul de muncă, un informator poate fi deconspirat chiar şi după câteva luni, perioadă la finele căreia numele delatorilor sunt oferite celui care a cerut deconspirarea informatorilor din dosarul său.
În cazul feţelor bisericeşti, numai şefii cultului religios pot cere deconspirarea eventualilor colaboratori ai Securităţii. Dacă nu o cere cultul religios, preoţii turnători pot fi deconspiraţi doar indirect, dacă se regăsesc în alte dosare de urmărire.
Aveau funcţii în reţeaua informativă
Securitatea şi Miliţia au creat reţeaua informativă după chipul şi asemănarea lor. În cadrul păienjenişului de turnători care nu se cunoşteau între ei era o ierarhie bine definită. Ca importanţă şi pricepere, primul era rezidentul, de regulă un securist pensionar sau un informator cu mare experienţă în culegerea datelor.
Pe scara ierarhică i se subordonau informatorul (aflat în permanentă legătură cu ţinta), colaboratorul (ocazional în anturajul celui turnat), gazda de întâlniri (care îşi punea casa la dispoziţie pentru întâlniri conspirative, fără însă să asiste la discuţia dintre ofiţer şi informator), persoana de încredere (aceia care vindeau pe oricine doar din convingere, fără să primească ceva la schimb).
Persoana de sprijin a fost introdusă în sistem după anii ’80, când securiştii începuseră să racoleze până şi elevi de liceu pentru a împrospăta sistemul.
Unii erau «ţepuiţi» din când în când la plată
Legenda spune că securiştii care controlau reţelele de informatori au făcut bani frumoşi pe spatele turnătorilor care-şi vindeau chiar şi familiile.
Nu o dată, informatorul era pus să semneze pe chitanţele de mână pentru sume mai mari decât pentru cele pe care le încasa în mod real pentru rapoartele făcute, restul intrând, fireşte, în buzunarul securistului.
Cum operaţiunea se putea repeta ori de câte ori era nevoie, fără ca turnătorul să poată da în vileag mica afacere, economiile făcute din ciupeli ale securistului care-şi şantaja informatorul creşteau simţitor.
Botezaţi cu nume de fotbalişti
Informatorii nu apăreau niciodată în dosar cu numele lor real. Securiştii îi botezau “Geolgău”, “Hagi”, “Cămătaru”, “Winetou”, “Tarzan”, “Duminică”, “Frunză”, “Fotograful”, “Vaporeanul” sau “Amatorul”. Aceste apelative le ascundeau în acte identităţile.
fotografii: Gabriel Pătruț
