Viața exemplară a Ramonei Lengyel, diagnosticată cu paralizie cerebrală în primul an de viață: a terminat o facultate și a scris trei cărți. „Fiecare succes a reprezentat o victorie împotriva tuturor celor care m-au umilit de-a lungul anilor”

Statistic, șansele să trăiască erau foarte mici, dar voința și lupta au bătut probabilitățile. Nu poate vorbi articulat și merge greu singură. Își poate folosi doar mâna stângă (deși e dreptace), dar chiar și așa a terminat Facultatea de Litere, a scris trei cărți, a fost premiată pentru blogul ei și se ocupă de un site. 

Nu mai are pe nimeni din familie în viață. A înființat o asociație prin care ajută persoane cu dizabilități. Ramona și-a spus povestea pentru Libertatea. 

„Mama a crezut toată viața că într-o zi voi merge singură”

În primele luni de la naştere, în urma unui vaccin greșit administrat, Ramona a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală. 

„Când doi părinți află că copilul lor este diagnosticat cu o afecțiune precum paralizia cerebrală, au nevoie, înainte de toate, ca medicii să le explice pe înțelesul lor ce înseamnă această boală, ce presupune ea și ce pași trebuie urmați pentru a-i oferi copilului cele mai bune șanse de recuperare. Eu am fost norocoasă din acest punct de vedere. Dr. Bârsan, de la Sanatoriul Dezna, din județul Arad, i-a explicat foarte clar mamei mele ce are de făcut dacă își dorește ca eu să am o șansă la o viață cât mai independentă”, a rememorat Ramona Lengyel, pentru Libertatea.

De când a împlinit vârsta de un an și jumătate, mama ei a început adevărata luptă cu paralizia sa cerebrală. A înțeles că fără gimnastică medicală nu are vreo șansă de progres. Cu toate că lucra în trei schimburi la Uzina Tractorul Brașov, îi făcea zilnic Ramonei aproximativ patru ore de exerciții, inspirându-se din ceea ce văzuse și învățase la Sanatoriul Dezna.

Un alt lucru esențial în recuperarea Ramonei a fost felul în care familia a tratat-o încă din copilărie: „Pentru ei nu am fost niciodată «copilul bolnav». Nu m-au izolat în casă și nu m-au protejat excesiv. În fiecare zi eram afară, în mijlocul altor copii, iar casa noastră era mereu plină de prieteni și de joacă. Acest lucru m-a ajutat să mă dezvolt emoțional și social, să capăt încredere în mine și să mă simt parte din comunitate. Mama a crezut toată viața că într-o zi voi merge singură. M-a încurajat permanent să încerc mai mult, să nu renunț și să nu-mi stabilesc limite înainte de a-mi testa posibilitățile. Datorită muncii ei neobosite și sfaturilor primite de la medicul Bârsan, la vârsta de 7 ani puteam deja să stau pe propriile picioare”.

Privind în urmă, Ramona spune că cei mai importanți pași din drumul său spre recuperare au fost informarea corectă a părinților, perseverența extraordinară a mamei sale, terapia făcută constant și, poate la fel de important, faptul că a crescut într-o familie care a văzut-o înainte de toate ca pe un copil, nu ca pe un diagnostic.

„Am fost încurajată să îmi depășesc limitele”

Ramona a explicat pentru Libertatea ce a făcut-o să nu uite vreodată să vadă lumina, să nu renunțe și să trăiască viața în ciuda tuturor problemelor.

Ea crede că totul se datorează educației pe care a primit-o în familie. Pentru părinții săi am fost întotdeauna un copil absolut normal și a fost crescută în acest spirit. Părinții Ramonei au încercat să o implice în toate activitățile pe care le făceau și ceilalți copii de vârsta ei, fără a o defini prin diagnosticul pe care îl avea.

Printre orele de gimnastică medicală, Ramona Lengyel se juca cu copiii din vecini, în special cu fratele său mai mare, se uita la desene animate, asculta muzică, urmărea filme și competiții sportive. 

Am avut parte de o copilărie cât mai apropiată de cea a oricărui alt copil, iar acest lucru a contat enorm pentru dezvoltarea mea. Datorită familiei, am învățat să mă bucur de lucrurile frumoase din viață și să privesc dincolo de dificultăți. Mi-am descoperit pasiuni, mi-am construit dorințe și visuri, iar acestea mi-au oferit mereu motive să merg înainte”. 

„În loc să mă concentrez pe ceea ce nu puteam face, am fost încurajată să valorific ceea ce puteam realiza și să îmi depășesc limitele. Această atitudine, cultivată zi de zi de cei dragi, m-a ajutat să nu renunț niciodată și să văd mereu lumina chiar și în momentele dificile. Cred că atunci când ai oameni care cred în tine și te tratează cu normalitate, capeți puterea de a crede și tu în propriile forțe. Iar această încredere a fost unul dintre cele mai importante lucruri care m-au ajutat să construiesc o viață frumoasă, în ciuda tuturor provocărilor”, consideră Ramona.

„De multe ori la grădiniță eram doar un decor, nimeni nu mă întreba nimic”

Mama ei s-a luptat mult ca să fie primită la școală, pentru că Ramona își dorea să învețe să scrie și să citească.

„Mama a dus o luptă dură cu sistemul de învățământ preșcolar și primar pentru ca eu să fiu primită mai întâi la grădiniță, apoi la școală. Ea și-a dorit foarte mult să am șansa unei educații normale și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca acest lucru să se întâmple. În același timp, a încercat să mă pregătească și pentru reacțiile celor din jur, pentru răutățile copiilor sau ale oamenilor care nu știau cum să se comporte atunci când mă vedeau. 

Experiența de la grădiniță nu a fost una foarte încurajatoare. De cele mai multe ori eram doar un decor. Nimeni nu mă întreba nimic, nu mă implica în activități și nu simțeam că fac parte cu adevărat din colectiv. Singurul lucru frumos din acea perioadă a fost faptul că mi-am făcut o prietenă, care la rândul ei avea o familie minunată”, își amintește Ramona Lengyel.

Din acest motiv, ea nu avea așteptări foarte mari atunci când a venit momentul să meargă la școală. Însă a avut din nou norocul să întâlnească un om extraordinar, pe doamna învățătoare Liliana Jighira. 

„Ea m-a tratat întotdeauna ca pe un elev normal și a văzut în mine un copil dornic să învețe, nu un diagnostic. Datorită ei am fost primită la școală, deoarece directoarea unității nici măcar nu dorea să audă de mine și, din păcate, atât mie, cât și doamnei învățătoare ne-a pus numeroase piedici de-a lungul anilor. Mulți oameni credeau că primesc note pe „ochi frumoși” sau că mama o plătea pe doamna învățătoare pentru a mă favoriza. Nimeni nu își imagina însă cât de mult munceam în fiecare zi pentru a ține pasul cu ritmul unei școli obișnuite. Din cauza bolii, scriam foarte încet, iar temele, învățatul și copierea notițelor de la colegi îmi ocupau aproape întreaga zi. Fiecare rezultat pe care îl obțineam era rodul multor ore de muncă, perseverență și efort”, spune Ramona.

Privind în urmă, ea consideră că admiterea sa la școală nu a fost doar o luptă pentru accesul la educație, ci și o luptă pentru dreptul de a fi tratată ca orice alt copil. Iar pentru asta îi va fi mereu recunoscătoare mamei sale și învățătoarei Liliana Jighira.

„M-am confruntat cu multe jigniri, prejudecăți și umilințe de-a lungul anilor în care am fost elevă și studentă. Ceea ce m-a revoltat cel mai mult a fost faptul că unii profesori mă judecau înainte să mă cunoască, doar după aspectul fizic și după scrisul meu dificil de citit. De mai multe ori am avut experiențe în care profesorii au presupus că am retard mintal și că nu am ce căuta într-o școală obișnuită. 

Unii considerau că sunt acolo din milă, fără să știe că obținusem nota 8,66 la Evaluarea Națională din clasa a IV-a și că în spatele fiecărui rezultat era foarte multă muncă. Mulți nici măcar nu se oboseau să îmi citească lucrările sau să fie curioși dacă știu sau nu materia. Îmi puneau o notă «din burtă» și atât. Această lipsă de respect față de munca și efortul meu mă durea și mă enerva enorm”, precizează Ramona Lengyel.

Discriminările din liceu și de la facultate

Cele mai grele lupte cu sistemul de educație le-a dus în perioada bacalaureatului și apoi la examenul de licență de la Facultatea de Litere a Universității Transilvania Brașov. 

În liceu, diriginta sa a făcut tot posibilul să o convingă să nu susțină examenul de bacalaureat. La un moment dat a chemat chiar și o altă persoană cu dizabilități care nu dăduse examenul, în speranța că va renunța. De asemenea, nu a trimis la Inspectoratul Școlar cererea făcută de mama Ramonei pentru a beneficia de o oră suplimentară la examene, deși avea nevoie de această adaptare. Dintre cei aproximativ 20 de profesori pe care îi avea, doar unul singur i-a spus mamei că va promova examenul la materia sa.

La examenul de matematică, din cauza grabei, Ramona completat greșit grila de răspuns. Deși regulamentul îi permitea să primească o altă grilă, acest lucru i-a fost refuzat. Din acest motiv a picat bacalaureatul. L-a promovat însă în sesiunea următoare, iar acel moment a însemnat pentru Ramona mai mult decât obținerea unei diplome: „A fost sentimentul că am câștigat o luptă împotriva tuturor celor care nu au crezut în mine, având alături doar familia mea”.

O altă experiență extrem de dureroasă a fost la Facultatea de Litere. 

„Pentru prima dată în viață am simțit că boala mă împiedică să fac față unui examen. Ritmul probelor a fost peste puterile mele. Am solicitat adaptări rezonabile, precum timp suplimentar sau posibilitatea de a scrie pe laptop, însă decanul a refuzat aceste cereri. Pe parcursul facultății am întâmpinat dificultăți și cu unii profesori. O profesoară a refuzat să mă promoveze, susținând că nu cunosc limba franceză, deși nu sunt convinsă că a citit vreodată cu adevărat lucrările mele. 

Cel mai greu de acceptat a fost însă momentul în care decanul i-a spus mamei mele să renunț la facultate, pentru că «nu este de mine», făcând referire la presupusul meu retard mintal. Privind în urmă, cea mai mare problemă nu a fost dizabilitatea mea, ci prejudecățile unor oameni din sistem. Nu lipsa accesului la educație m-a făcut să lupt atât de mult, ci nevoia de a demonstra, iar și iar, că merit să fiu evaluată după ceea ce știu și pot să fac, nu după felul în care arăt, merg sau scriu”, mărturisește Ramona.

Ziua în care a absolvit facultatea a fost una plină de emoții contradictorii. Pe de o parte, a simțit o mare bucurie și împlinire pentru tot drumul parcurs, fiind mândră că a urmat Facultatea de Litere din cadrul Universitatea Transilvania din Brașov: „Aș fi putut să aleg mult mai ușor o altă facultate, poate la o universitate privată, unde parcursul ar fi fost mai simplu. Eu însă mi-am dorit să fac o facultate adevărată, să studiez cu adevărat și să demonstrez, în primul rând mie însămi, că pot face față cerințelor unui învățământ universitar exigent”.

Profesorii de la facultate i-au refuzat adaptări banale

În același timp, Ramona nu poate spune că a trăit doar sentimente de împlinire. A rămas și cu un gust amar pentru că nu și-a putut susține examenul de licență din cauza opacității sistemului educațional: „Îmi pare rău că, la un moment dat, am încetat lupta cu decanul facultății în ceea ce privește examenul de licență. Astăzi cred că ar fi trebuit să continui și să lupt până la capăt pentru dreptul meu de a beneficia de condiții echitabile și pentru șansa de a deveni licențiată. 

Tocmai de aceea, momentul absolvirii nu a însemnat doar finalizarea unor studii, ci și o ocazie de a privi în urmă la toate obstacolele pe care le-am depășit. Am simțit satisfacția că am ajuns acolo unde mulți spuneau că nu voi ajunge niciodată, dar și regretul că anumite bariere și prejudecăți m-au împiedicat să închei acest capitol exact așa cum mi-aș fi dorit”.

Cel mai dureros refuz pentru Ramona a fost cel legat de examenul de licență. A fost momentul în care a simțit că toate eforturile sale din anii de facultate sunt puse sub semnul întrebării, nu din cauza pregătirii sale, ci din cauza lipsei de sprijin și a atitudinii sistemului față de nevoile sale reale.

„În perioada examenului de licență, am solicitat adaptări care erau esențiale pentru mine, precum timp suplimentar și posibilitatea de a scrie în condiții adecvate. Aceste cereri nu au fost acceptate, ceea ce a făcut ca examenul să devină mult mai dificil decât pentru ceilalți studenți. Pentru prima dată în parcursul meu academic, am simțit că nu mai contează cât am învățat sau cât m-am pregătit, ci doar că nu am avut condițiile necesare pentru a arăta ceea ce știu”, dezvăluie Ramona.

Cel mai dureros moment a fost însă acela în care și-a dat seama că își punea în pericol sănătatea dacă continua examenul de licență. Tot corpul îi tremura, nu mai vedea bine, ajunsese într-o stare în care nu mai putea funcționa normal. În acel punct, a devenit clar că nu mai era vorba doar despre un examen, ci despre sănătatea ei. A fost nevoită să renunț la examenul de licență, deși își doream enorm să îl ducă până la capăt.

Renunțarea la licență a fost una extrem de grea, pentru că a însemnat să mă opresc chiar înainte de finalul unui drum lung. A lăsat în mine un sentiment de durere și nedreptate, pentru că licența nu reprezintă doar o formalitate, ci recunoașterea muncii și a anilor de efort depuși. Chiar dacă acel moment a fost unul dintre cele mai dificile din viața mea, el rămâne și o lecție dură despre limite, despre lipsa de sprijin și despre cât de important este ca sănătatea să fie pusă întotdeauna pe primul loc” – declară Ramona.

Ea este de părere că cea mai mare barieră pe care a depășit-o nu a fost neapărat paralizia cerebrală, ci cea a prejudecăților oamenilor. De multe ori, înainte ca cineva să o cunoască, își forma deja o părere despre ea pe baza felului în care se deplasa, vorbea sau scria. 

„A trebuit să lupt permanent pentru a demonstra că dizabilitatea mea fizică nu îmi definește inteligența, capacitatea de a învăța sau valoarea ca om. Ani la rând am întâlnit persoane care considerau că nu voi putea merge la o școală obișnuită, că nu voi termina liceul sau că nu voi face față unei facultăți. Fiecare etapă importantă din viața mea a însemnat și o luptă pentru a-mi câștiga dreptul de a fi tratată cu respect și evaluată corect. Poate cea mai mare victorie a fost că nu am lăsat aceste prejudecăți să mă definească. 

Am continuat să învăț, să muncesc și să îmi urmez obiectivele, chiar și atunci când alții aveau mai puțină încredere în mine decât aveam eu însămi. Cea mai mare barieră pe care am învins-o a fost lupta cu limitele pe care alții încercau să mi le impună. În momentul în care am înțeles că nu trebuie să demonstrez nimănui cine sunt, ci doar să îmi urmez drumul și să nu renunț, am devenit cu adevărat liberă”, adaugă Ramona.

Un terapeut din Ungaria i-a schimbat viața

La vârsta de 19 ani, Ramona a plecat cu mama sa în Ungaria, la Institutul Peto din Budapesta, unul renumit în întreaga lume. Vizita i-a schimbat viața.

În acel moment Ramona nu mai credea că are vreo șansă să progreseze. De-a lungul anilor, nu reușise să-și îmbunătățească semnificativ starea de sănătate, iar mare parte din energia sa fusese consumată pentru a face față școlii și tuturor provocărilor pe care le întâmpina. În plus, Ramona nu găsise până atunci un terapeut care să o înțeleagă cu adevărat, să îi înțeleagă nevoile, dorințele și obiectivele.

„Mama reușise să facă enorm pentru mine. M-a pus pe picioare, mi-a dezvoltat musculatura și m-a ajutat să ajung mult mai departe decât credeau medicii. Totuși, nu era suficient. Aveam nevoie de cineva care să mă învețe cum să mă descurc singură în viața de zi cu zi, cum să devin independentă. Nu știam cum să fac acest lucru. Eram blocată psihic și ajunsesem să cred că nu se mai poate face nimic. Din păcate, și mulți medici împărtășeau aceeași opinie. 

La Institutul Peto însă, am descoperit că se poate. Acolo am întâlnit persoana la care visasem toată viața: un terapeut capabil să mă înțeleagă așa cum eram și să vadă în mine mai mult decât un diagnostic. Chiar dacă nu puteam comunica foarte mult, pentru că eu nu cunoșteam aproape deloc limba maghiară, între noi s-a creat o legătură bazată pe încredere și înțelegere”, povestește Ramona.

Prin metoda de educație conductivă a învățat lucruri pe care mulți oameni le fac instinctiv, fără să se gândească la ele. A început, asemenea unui bebeluș, să învețe toate mișcările de bază: cum să se miște în pat, cum să se ridice de pe pat, cum să se ridice de pe scaun, cum să stea singură în picioare și cum să facă pași singură cu ajutorul unui baston. Dar dincolo de aceste progrese fizice, Ramona a învățat ceva și mai important: cum să își înfrunte fricile, cum să caute soluții pentru fiecare problemă și cum să aibă încredere în propriile forțe.

Institutul Peto nu mi-a schimbat doar felul în care mă mișc, ci și felul în care mă raportez la viață. Acolo am învățat că independența nu înseamnă să nu ai nevoie niciodată de ajutor, ci să găsești modalități prin care să îți construiești propria viață și să îți atingi obiectivele. Datorită acelei experiențe, am început să trăiesc așa cum mi-am dorit întotdeauna: cât mai independent, cu încredere în mine și cu convingerea că întotdeauna există o soluție, chiar și atunci când toți ceilalți spun că nu mai există nicio șansă” – declară Ramona.

Scrisul, o formă de libertate

O altă reușită majoră a ei este faptul că a reușit să scrie trei cărți de proză scurtă, iar în 2004 și-a îndeplinit visul de a câștiga bani din scris. 

„Fiecare reușită din viața mea a avut o semnificație specială, dar momentul în care am câștigat primii bani din scris a fost cu adevărat unic. Publicarea celor trei cărți de proză scurtă, fiecare articol apreciat pe blogurile mele și fiecare reclamă scrisă pentru o companie contra cost au însemnat mult mai mult decât simple realizări profesionale. Pentru mine, fiecare dintre aceste succese a reprezentat o victorie împotriva tuturor celor care m-au jignit, m-au judecat după aspectul fizic sau m-au umilit de-a lungul anilor. 

Ziua în care am primit primii bani din munca mea de scriitor este o zi pe care nu o voi uita niciodată. A fost momentul în care am simțit că am câștigat definitiv lupta cu toate prejudecățile și cu toți cei care nu au crezut în mine. După atâția ani în care a trebuit să demonstrez că pot învăța, că pot studia și că pot realiza lucruri importante, acea recompensă financiară a fost dovada concretă că munca mea are valoare și că talentul și perseverența sunt mai puternice decât orice etichetă”, mai spune Ramona Lengyel.

Iar acum este mândră că poate folosi scrisul pentru proiecte cu adevărat importante, inclusiv pentru inițiative dedicate sprijinirii persoanelor cu dizabilități. Faptul că experiențele și cunoștințele sale pot contribui la schimbarea în bine a vieții altor oameni îi oferă o satisfacție enormă.

Scrisul o ajută foarte mult și face parte din viața ei de foarte mulți ani: „Pentru mine, scrisul nu este doar o pasiune sau o profesie, ci și o formă de libertate. Prin scris pot să exprim gânduri, emoții și experiențe pe care uneori mi-ar fi greu să le transmit în alt mod”.

În același timp, scrisul i-a oferit independență și satisfacția de a putea câștiga bani din propria muncă. Faptul că a publicat cărți, că a scris articole apreciate și că a colaborat la diferite proiecte i-a demonstrat Ramonei că pasiunea poate deveni o resursă valoroasă.

„Poate cel mai important lucru este că scrisul îmi oferă șansa de a ajuta alți oameni. Prin poveștile și experiențele mele pot să transmit speranță, să combat prejudecățile și să contribui la o mai bună înțelegere a persoanelor cu dizabilități. Din acest motiv, scrisul nu este doar ceva ce fac, ci o parte esențială din cine sunt”, consideră Ramona.

Primii pași, „o victorie asupra fricii”

Momentul în care Ramona a reușit să facă primii pași singură a fost unul dintre cele mai importante din viața ei și spune că este foarte greu de descris în cuvinte ce a simțit atunci, pentru că în spatele acelor câțiva pași se aflau ani întregi de muncă, de speranțe, de dezamăgiri și de luptă.

„Multă vreme, atât eu, cât și cei din jurul meu am crezut că nu voi putea ajunge niciodată să merg singură. Mama muncise enorm pentru recuperarea mea, însă după mulți ani de terapie progresul părea să se oprească. Ajunsesem să cred că am atins limita posibilităților mele. De aceea, atunci când la Institutul Peto din Budapesta am început să învăț pas cu pas cum să stau singură în picioare și cum să mă deplasez cu ajutorul unui baston, am simțit că mi se deschide o lume nouă.

Primii pași nu au însemnat doar o reușită fizică. Ei au reprezentat dovada că nu trebuie să renunți niciodată la un vis doar pentru că pare imposibil. Au fost confirmarea faptului că mama avusese dreptate toată viața când îmi spunea că pot mai mult și că nu trebuie să încetez să cred în mine.

Pentru mine, primii pași au însemnat libertate. Au însemnat posibilitatea de a face singură lucruri pe care înainte le consideram imposibile, de a avea mai multă independență și mai mult control asupra propriei vieți. În același timp, au însemnat și o victorie asupra fricii. Ani de zile îmi fusese teamă să încerc, să cad, să greșesc. În momentul în care am făcut acei pași, am înțeles că nu căzăturile sunt importante, ci curajul de a te ridica și de a încerca din nou”, precizează Ramona.

Și de fiecare dată când se gândește la acel moment, nu își amintește doar de pașii în sine, ci de tot drumul care a dus-o până acolo. Își amintește de mama ei, de sacrificiile ei, de oamenii care au crezut în ea și de faptul că uneori cele mai mari victorii sunt cele pe care alții le consideră imposibile. Pentru Ramona, primii pași au fost mai mult decât o reușită de recuperare. Au fost începutul unei vieți mai independente și dovada că limitele sunt adesea mult mai departe decât credem.

Cele mai mari bucurii ale Ramonei sunt prietenii săi, care o acceptă așa cum este, o ajută și o susțin în tot ceea ce privește proiectele dedicate ajutorării persoanelor cu dizabilități. Pentru ea este foarte important faptul că nu este singură în acest drum și că există oameni care cred în ceea ce face.

„Mă bucur, de asemenea, că reușesc să stau singură și să mă descurc pe cont propriu, atât cât îmi permite situația mea, pentru că fiecare pas spre independență înseamnă foarte mult pentru mine. Este o satisfacție personală să știu că pot face lucruri fără ajutor constant și că îmi pot organiza viața”, mai spune Ramona Lengyel. 

A creat o asociație pentru a ajuta persoanele cu dizabilități

În 2023, Ramona a înființat o asociație – Drumul Independenței, prin care ajută, la rândul său, persoanele cu dizabilități. Ramona a povestit pentru Libertatea cum s-a născut ideea asociației și implicit a acestui exemplu de altruism din partea ei. 

Spune că încă din copilărie a simțit nevoia să ajute oamenii din jur. La grădiniță îi ajuta pe ceilalți copii fără să aștepte nimic în schimb, iar la școală își ajuta colegii la teme și la lucrările de control. Acest lucru îi aducea bucurie, chiar și atunci când acei copii nu îi mulțumeau. 

Pe măsură ce am crescut și am trecut prin sistemul de educație și prin sistemul medical, am înțeles tot mai clar ce se întâmplă, de fapt, cu persoanele cu dizabilități în România. Am văzut cât de greu este accesul la servicii adaptate, cât de puține sunt resursele reale de sprijin și cât de des sistemul nu este gândit pentru nevoile reale ale acestor persoane. Atât sistemul sanitar, cât și cel educațional sunt de multe ori concepute fără a ține cont suficient de diversitatea nevoilor și de importanța adaptărilor individuale. 

Am trăit pe pielea mea situații în care lipsa de înțelegere, lipsa de adaptare și prejudecățile au îngreunat parcursul meu școlar și medical. Tocmai de aceea, știu foarte bine cât de important este să existe oameni pregătiți, empatici și sisteme flexibile care să nu excludă, ci să integreze. În același timp, am învățat și cât de mult poate schimba viața unui om sprijinul potrivit, oferit la momentul potrivit. După ani întregi de terapie, studii și lupte cu sistemul, am înțeles cât de dificil este pentru o persoană cu dizabilități să găsească sprijin real, informație corectă și oameni care să creadă în ea”, explică Ramona. 

Din această experiență s-a născut dorința ei de a transforma tot ceea ce a trăit într-un sprijin pentru alții.

Astfel a înființat Asociația Drumul Independenței, un proiect prin care își propune să ajute persoanele cu dizabilități să își găsească propriul drum spre autonomie, încredere și independență: „Pentru mine, această asociație nu este doar o inițiativă, ci o formă de responsabilitate și de implicare față de o realitate pe care o cunosc foarte bine. Îmi doresc ca prin activitatea mea să contribui la schimbarea mentalităților și la îmbunătățirea modului în care sunt privite și sprijinite persoanele cu dizabilități în România. Cred că este nevoie de mai multă înțelegere, de mai multă empatie și de un sistem care să fie cu adevărat construit pentru oameni, nu împotriva lor.

Cazul cel mai impresionant pe care l-a ajutat prin Asociația „Drumul Independenței” este cel al unui băiat cu probleme de vedere, care refuza să meargă la dentist din cauza fricii foarte mari. Din această cauză, ajunsese să facă atacuri de panică, iar starea lui emoțională îl împiedica să își trateze dantura, deși avea mare nevoie de îngrijiri medicale.

În cadrul unui proiect din 2025, intitulat „Stomatologul persoanei cu dizabilități” și, susținut prin Brașov Heroes, program al Fundației Comunitare Brașov, Ramona a ales ca acest băiat să fie unul dintre beneficiari. Încet-încet, cu ajutorul medicilor stomatologi de la Clinica stomatologică 32 din Brașov, băiatul a reușit să își învingă frica. A început să meargă la tratamente fără să mai ajungă în stări de panică, iar fiecare pas înainte a fost o mică victorie pentru el.

„Pentru mine, acest caz a fost extrem de emoționant, pentru că am văzut cât de mult poate schimba viața unui om un mediu sigur, empatic și bine pregătit. Evoluția lui mi-a confirmat încă o dată cât de important este accesul la servicii medicale adaptate și cât de mult contează răbdarea și înțelegerea în lucrul cu persoanele vulnerabile”, mai spune Ramona Lengyel.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro