„România nu le oferea nimic. Ani de facultate și niciun loc de muncă. Au plecat, dar n-au zis vorbe rele”, povestesc părinții unor tineri plecați în Suedia cum au ajuns să-și crească nepoții în străinătate

Într-una din zilele în care am vizitat familia Tudor în Täby, o suburbie a orașului Stockholm, i-am provocat să-și imagineze cum ar fi fost viața lor dacă ar fi rămas în România. Ieri, Libertatea a publicat prima parte a poveștii lor.

„Probabil aș fi lucrat în sectorul bancar și aș fi fost un om foarte nefericit”, spune Simona.

„Sau fericit”, spune Valentin. „Eu [făceam] ceva în domeniul tehnic, programare probabil.”

Amândoi cred că în România și-ar fi construit bula lor de fericire, din care ar fi făcut parte prietenii și familia, dar le-ar fi lipsit siguranța socială și bunăstarea din Suedia. „Avem prieteni [în România] care atâta se chinuie să găsească grădiniță privată, școală privată. Aici e de la sine înțeles că grădinițele sunt de calitate.”

 „Costul grădiniței se calculează în funcție de venit”

Școala se centrează pe elev, iar Simona și Valentin primesc rapoarte individuale cu copiii lor. Elevii sunt învățați să se autoevalueze, nu să intre în competiție cu colegii. „La ședințe asta discutăm, că fiecare copil are nevoi diferite”, spune Simona. „Să le oferi tuturor aceeași chestie nu înseamnă egalitate.”

De când trăiește în Suedia, Simona a înțeles că serviciile publice la care are acces, cum e școala copiilor, sunt mai importante decât salariile. În Suedia, datorită impozitării progresive, diferențele de clasă sunt aproape imperceptibile – costul grădiniței, de exemplu, se calculează în funcție de venit. Una dintre prietenele ei, care are un salariu bun ca cercetătoare în Anglia, face eforturi să plătească grădinița copilului, pentru că prețurile sunt prohibitive. 

„Îmi place că în Suedia se pune accentul pe comunitate și pe faptul că toată lumea trebuie să contribuie, să colaboreze”, spune Simona. „Individualismul – să-mi fie mie bine indiferent ce se întâmplă cu ceilalți din jur – mă sperie deja.”

Dorul de casă e o constantă în viața lor

„Când mă duc în România și văd copii care cerșesc, mă doare sufletul”, spune Simona. „Nouă sigur că ne-ar fi fost bine și în România. Poate chiar mai bine, că aveam părinții aproape. Dar era greu să vezi toate lucrurile astea în fiecare zi și să nu le poți schimba.”

Dorul de casă e o constantă în viața lor. Le e dor de Piața Star și de alte locuri din Brașov, de prieteni și de familie. Merg la Brașov de patru ori pe an și își fac majoritatea vacanțelor în România, iar părinții îi vizitează de două-trei ori pe an. 

Au votat mereu pentru România, cu mari eforturi. În 2014, când studiau la Göteborg, au mers cu autobuzul 300 de kilometri până la Oslo ca să voteze la prezidențiale, iar în 2019, când Smaranda avea doi ani, au stat șase ore la coadă ca să voteze la europarlamentare. Iar de când au cetățenie suedeză, votează și pentru Suedia, a doua țară a lor.

Copiii vorbesc bine limba română, pentru că părinții și-au dorit să-i învețe – acasă se vorbește doar românește. Smaranda, care este acum în clasa zero, face la școală ore de română. Deși e singurul copil român de la ea din clasă, comuna plătește un profesor care lucrează individual cu ea. 

Bunicii: „Ar fi fost frumos să trăiască în România”

Părinții lui Valentin, Rodica și Dumitru Tudor, în vârstă de 74 de ani, vin o dată pe an la Täby ca să petreacă timp cu nepoții. Într-una dintre zilele în care vizităm familia Tudor, bunicul pleacă la plimbare cu Constantin în cărucior, iar bunica croșetează o rochie pentru Smaranda. 

Amândoi au fost ingineri și au lucrat 35 de ani la Uzina Tractorul Brașov, care a fost închisă în 2007, în mare parte din cauza incompetenței statului român, iar ei au fost disponibilizați. „S-a închis fabrica și eram dezamăgiți. S-a dărâmat, s-a ras, acum e un cartier din ăsta comercial”, spune Dumitru. Au simțit atunci că România nu e o țară potrivită pentru tineri la început de drum. 

I-au sprijinit pe Simona și Valentin atunci când au plecat să studieze în Suedia. „Nu știu dacă să zic că i-am încurajat, dar n-am fost în dezacord cu hotărârea lor”, spune Dumitru. „De convenit nu ne-a convenit, că e rău când îți pleacă copiii de acasă, dar nu ne-am împotrivit.”

Distanța, zborurile, discuțiile pe WhatsApp

În 2009, când au plecat din țară, economia României era puternic afectată de criza financiară. „La început, mai mult ei ziceau că se întorc decât credeam eu că se mai întorc”, spune Dumitru. „România nu le oferea nimic, nu le dădea nimic. Păi terminau atâția facultatea și n-aveau loc de muncă.”

S-au obișnuit cu distanța, cu zborurile și cu discuțiile pe WhatsApp. Dumitru spune că n-a fost niciodată trist, pentru că „tristețea asta li se transmitea și lor”. „Dacă îi știm sănătoși și bine, e liniște pentru noi. Ar fi fost frumos [să trăiască] în România, mai ales că ei și-au dorit, le place România. N-au zis o dată vorbe rele cum zic unii: «Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să văd». Le place, de-asta și vin atât de des. Țin legătura cu foștii colegi, vizitează locuri, deci sunt îndrăgostiți de România. Dovadă copiii: uite cum vorbesc românește. Dacă ar fi alternativă, eu cred că oricând s-ar întoarce.”

Strigătele de joacă ale copiilor

Täby e o suburbie cu străduțe liniștite, spații verzi, case frumoase cu flori și gazon îngrijit, în care părinții își duc copiii la școală pe biciclete. Totul arată neverosimil, ca într-un film în care bunăstarea pare exagerată. La prânz, Dumitru îl plimbă pe Constantin printr-o pădurice, pe malul lacului; aerul e curat, iar localnicii au pus în copaci căsuțe de lemn pentru păsări și insecte. 

Gospodăriile sunt delimitate de garduri vii, nu prea înalte, astfel încât copiii să poată alerga prin cartier dintr-o curte în alta – nu există porți închise sau garduri care să te izoleze de restul comunității. 

De afară se aud țipetele Smarandei, ale lui Constantin și ale altor copii din cartier care s-au strâns la familia Tudor, unde au o trambulină pe care sar deja de o oră. După școală, copiii se joacă mai mult în aer liber, indiferent de vreme, așa că sunt îmbrăcați în salopetele tipic suedeze, în care se pot uda sau murdări fără nicio grijă. Spre seară, vecinii vin să-și ia copiii acasă.  

Cel care pune vasele în mașină

Prin geamurile mari, fără perdele, se văd siluetele familiilor care pregătesc cina. Ne-am obișnuit cu transparența din Scandinavia, cu sentimentul că nimeni n-are nimic de ascuns. Simona gătește paste, iar mai târziu Valentin va strânge masa și va pune vasele în mașina de spălat – el dă cu aspiratorul, spală vasele și hainele. „Suntem ca suedezii”, spune Simona, care ironizează inegalitatea de gen din societatea românească. Valentin glumește că acum cititorii vor vedea ce s-a întâmplat cu bărbatul român care a emigrat în Suedia. 

Între copii izbucnește o ceartă care se lasă cu plâns. Valentin se duce să rezolve conflictul și le explică cu răbdare de ce e important să se împace și să-și spună unul altuia că le pare rău. Copiii sunt obișnuiți cu abordarea asta de la școală, unde sunt învățați să aibă empatie, să comunice, să-și respecte limitele, așa că-și cer scuze unul de altul și se reîntorc la joacă.

***

Citește și prima parte a reportajului: O familie de cercetători români, despre viața în Suedia: „O profesoară m-a rugat să o ajut cu documentarea. Mi-a spus că-mi dă 1.000 de euro pe lună. Am simțit cum cad de pe scaun.” În România, studenții fac asta gratis pentru profesori

Urmărește-ne pe Google News