Videoreportaj în Kiev, făcut de Recorder și Libertatea cu oamenii care dorm în metrou: „Nu știm ce șanse avem, ei nici nu-și numără pierderile. Putin nu prețuiește viața oamenilor”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În timp de război, sub bombardamentele care țintesc de zile întregi capitala Ucrainei, echipele de corespondenți ai Libertatea și Recorder au stat împreună. Așa arată videoreportajul făcut în stația de metrou Universitet și pe străzile orașului de jurnaliștii Cristian Delcea, Alex Varninschi și Mircea Barbu.
O femeie cu două cartoane goale pentru ouă, puse unul peste celălalt, iese din stația de metrou Universitet. Sunt așternutul și perna ei pentru noapte. Le-a completat-o cu un scaun, „rămăsese unul gol, nu venise cineva, oamenii sunt mărinimoși”.
Așa a petrecut femeia încă o noapte de bombardamente, o noapte la 87 de metri undeva între centrul Kievului și centrul Pământului. „Ce profesie aveți?”. „Profesor de limba și literatura ucraineană”, spune ea.
Să refaci limba țării tale
Sute de ani, Ucraina fusese una dintre oglinzile culturale ale lumii, în care se reflectau cu bucurie și fascinație deopotrivă Vestul și Estul. Aici creaseră generații întregi de cărturari și artiști polonezi, ucraineni, ruși, români, evrei, arabi, italieni, austrieci sau nemți.
În 1991 însă, când țara și-a declarat independența de Uniunea Sovietică, 80% dintre cărțile tipărite în Kiev erau de limbă rusă și doar 20% în ucraineană și alte limbi.
Se ajunsese ca marii poeți ai țării, Vasîl Stus, Jurii Litvin și Aleksî Tihe, să fie asasinați de KGB. Serviciile secrete ale URSS găseau și poeții periculoși și dispensabili.
Femeia care iese astăzi din metrou era acum 30 de ani studentă și face parte din generația care a încercat să refacă Ucraina cultural, educațional, economic și politic. Dacă au reușit sau nu, asta e o temă pentru analiștii geopolitici. Știrea la zi e că profesoara de literatură pleacă ducând cu ea cartoanele goale de ouă, „cele pe care inițial am vrut să le arunc, dar apoi am zis că îmi vor folosi cumva”.
„O forță mult mai mare decât noi, ca oameni și dotare”
S-au făcut filme despre noi, oamenii din est, care putem adapta și refolosi orice. Nevoia și lipsurile ne-au învățat.
Un bărbat povestește că un cunoscut specialist în masaj și-a coborât masa și l-a ajutat, ”pentru că înțepenim de atîta stat și frig”.
Aici, la Kiev, cei care ies împreună cu noi din stația de metrou unde ne-am adăpostit, refolosesc speranța. E nevoie.
„Suntem atacați de o forță mult mai mare decât noi, ca oameni și dotare”, spune un tânăr înalt, care vorbește engleza. El și prietena lui au stat pentru a doua noapte în metrou. Fata și-a dat, probabil de dimineață, cu ruj, culoarea de pe buze e proaspătă. „De ce vă bărbiereați în fiecare zi?”, l-a întrebat un ziarist pe celebrul explorator Livingstone, când acesta revenise din călătoriile sale în Africa. „Doar nu vă vedea nimeni”, a insistat reporterul. Exploratorul a spus: „Cum nimeni? Mă vedeam eu”.
La ce sperați?, îi întrebăm pe tânăra și pe tânărul kieveni. „Nu știm ce șanse avem, ei nici nu-și numără pierderile. Putin nu prețuiește viața oamenilor”.
Și atunci de ce ați rămas aici? „E orașul nostru, îl iubim”, intervine fata. „Sunt multe motive, avem o bunică în vârstă, nu știam dacă s-ar fi descurcat să plece. Și ajutăm și noi cât putem”, spune și prietenul ei, lunganul înghețat.
Apoi pleacă, unul lângă altul, traversând strada goală. Au o misiune sanitară nemarcată cu o cruce roșie, dar vitală: „Ducem medicamente oamenilor în vârstă din bloc, mulți au rămas singuri”.
