Cronică de film. Noul „Batman” e lung și trist, ideal pentru masochiști
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Că Hollywoodul e într-o fundătură o arată și „The Batman”, de Matt Reeves, un film care în loc să relanseze celebra franciză ar trebui, într-o lume normală, să o îngroape.
De fapt, nici nu trebuie să te chinui să vezi această litanie de aproape trei ore, care pretinde că inovează plasând elemente uzate de film noir și horror în imageria devenită tot mai sumbră cu fiecare nouă adaptare a benzilor desenate lansate în 1939.
Într-o lume normală trailerul ar fi suficient:
Dar nu trăim într-o lume normală. Supereroii și efectele speciale au nivelat aproape tot, mai ales expectațiile publicului. Filmele de la cinema au ajuns să semene între ele și chiar și cele fără supereroi preiau rețeta și ambalajul în ideea că asta se cere. Regizorul nu mai e un artist care își pune amprenta stilistică, ci un comandant care coordonează compartimentele tehnice. Pe undeva, nici nu e de mirare că pentru Netflix nu mai contează numele regizorului, care nu e menționat în caseta tehnică a filmelor.
Ce e și mai derutant - și asta am văzut, de pildă, la supraevaluatul „Joker” (2019, de Todd Phillips) e ideea că, cu cât un film e mai întunecat și mai deprima(n)t, cu atât e socotit mai bun. Ce se întâmplă cu noi, chiar atât de bolnavi suntem ca specie?
Succesul de casă al lui „The Batman”, primul loc în box office în 2022, nu spune decât că lumea era curioasă să-l vadă, nu că e și grozav. Totuși, mulți spectatori - chiar și unii critici americani - îl consideră cel mai bun „Batman” ever sau, oricum, în top. Trebuie să fii masochist nu doar să exulți, dar și să reziști trei ore la o poveste fără ritm, scrisă deficitar și cu un protagonist - Robert Pattinson cu la fel de puțin sânge în instalație cât avea și în seria „The Twilight”.
Îmi pare rău că n-am notat câteva replici de o platitudine flamboaiantă, ca să am exemple la îndemână. Oricât de bun actor ai fi - cum e cazul lui Paul Dano, John Turturro, Colin Farrell, Jeffrey Wright sau Peter Sarsgaard, și oricât de bine te-ar fi dăscălit regizorul, tot ajungi să scufunzi personajul, dacă replicile sunt de doi lei și narațiunea lasă de dorit.
Avantaj Robert Pattinson, care n-are multe de zis, fiind mai preocupat cu interioritatea personajului - chiar și așa el pare să sondeze niște găuri negre.
Poate e și o altă explicație pentru euforia Batman 2022. După trilogia din anii 2000 semnată de Christopher Nolan, care l-a dat pe „The Dark Knight” (2008), cel mai bun film „Batman” după mine, fanii nu prea știau ce ar mai putea urma, iar filmul lui Matt Reeves i-a luat prin surprindere.
După trei ore din viață pierdute ca singur spectator al filmului într-o sală din Sibiu (mai era cineva, dar a cedat după două ore), încerc să îmi amintesc pe ce am dat timp și bani. Povestea nu e complicată, dar fiecare capitol e lungit până e stors de ultima picătură de nerv, ca și cum era ordin de sus ca fiecare scenă să fie cât mai lungă posibil.
Există de câțiva ani o preocupare a presei și a cinefililor pentru faptul că filmele de la Hollywood devin tot mai lungi. Chiar recent, CNN a avut un material despre asta. În general, se consideră că odată ce casetele VHS au dispărut, filmele au început să se lungească pentru că noile casete puteau înmagazina mai mult material.
Pe de altă parte, sunt filme care și-au păstrat lungimea regulamentară, cum ar fi comediile romantice care nu prea trec de 100 de minute. Superproducțiile însă, mai ales cele cu supereroi, care sunt niște crucișătoare cu bugete de sute de milioane de dolari („The Batman” a avut aproape 200) și armate întregi de oameni, nu se pot rezuma la 120 de minute pentru că nici structura lor nu permite. Ele pompează cât mai mult după principiul „să-i dăm spectatorului <>, pentru că vine concurența din urmă”. Și atunci toată lumea supralicitează până când superproducțiile cu supereroi vor face, probabil, o superimplozie.
Dacă, de pildă, la „Dune” (2021, Denis Villeneuve) două ore și 35 de minute trec ușor, ba chiar ai sta să mai vezi, când filmul e lipsit de originalitate și de energie vitală, entertainmentul devine supliciu.
Cu atât mai mult cu cât atmosfera din „The Batman” nu e nici ea atât de diafană încât evadarea din real să se justifice. Gotham City e mai mult ca oricând o variantă sumbră a New York-ului și a Americii, în care plouă încontinuu și parcă e tot timpul noapte, și unde corupția alimentează nemulțumirea oamenilor și lipsa de încredere în autorități. Nimic nou până aici. Pe acest fundal mohorât își flutură Batman aripile, hrănindu-și inadecvarea la real din lucrurile pe care le află despre trecutul tatălui său, care nu pare să fi fost un ideal de morală, așa cum credea.
Crimele în serie comise de un misterios Riddler (Paul Dano), care e în felul lui tot un justițiar nemulțumit de mersul lumii, îl antrenează pe Batman în descifrarea ghicitorilor pe care acesta i le lansează cu fiecare nouă crimă, făcându-l să descopere filiera corupției din justiție și administrație, și faptul că acestea sunt controlate de mafioți. Aici, filmul pare să se inspire mai mult din „Se7en” (1995, de David Fincher) și din toată gama de filme cu dezaxați decât din „Taxi Driver” (1976, Martin Scorsese), așa cum s-a spus, cu mențiunea că n-a luat și teroarea existențială din filmul lui Fincher, ci doar niște artificii pe care le întinde ca pe gumă.
Ca Batman să nu fie cu totul acru, scenariul i-o vâră pe gât pe Selina (Zoë Kravitz), o Catwoman care aduce elementul erotic pe care eroul și-l refuză oricum (în filmul următor ar trebui dus cu forța la psiholog). Spre sfârșitul filmului Selina câștigă simpatia pisicarilor de pretutindeni, demarând în trombă cu două cutii de transport pisici agățate de motocicletă.
Sumbrul Gotham City e lumea anului 2020, când filmul a intrat în producție. După ce se filmase aproximativ un sfert din el, pandemia a pus stop pe termen nedefinit și turnajul a fost reluat câteva luni mai târziu, în condiții stricte. Acest hiatus și faptul că dialect coach-ul filmului a murit de COVID au redus probabil simțitor elanul echipei, deși scenariul era oricum praf înainte de intrarea în producție.
Amânarea premierei, cauzată tot de pandemie, nu i-a îndemnat pe producători să mai treacă o dată prin film și să taie surplusurile, dar chiar și așa cred că putem interpreta ce vedem ca pe o oglindă epocii, un film care prinde în interstiții panica, dezolarea și lipsa de repere (estetice, morale etc.) ale vremurilor pe care le trăim.
În cronica de întâmpinare a filmului, Stephanie Zacharek, unul dintre cei mai cunoscuți critici americani, a scris în „Time”, după ce a explicat cât mai profesionist a putut de ce consideră că filmul e „moderat bine făcut”: „Să discuți într-un mod serios despre filme adaptate după benzi desenate a devenit azi ceva imposibil. Orice ai spune, aripile tale vor fi țintuite între două postări: «Ești superficială, nu cauți decât divertismentul» și «Hai, pe bune, e doar entertainment»”.
Cinemaul comercial pune tot mai mult sub semnul întrebării sensul și motivația meseriei de critic de film, care se desfășoară tot mai mult între aceste două limite, găsindu-și cu greu rostul. Concluzia lui Zacharek e un năduf spus într-un mod politicos, după strădania de a fi construit o argumentație care nu știe pe câtă lume mai interesează.
