CORESPONDENȚĂ DIN SICHUAN și BEIJING, ULTIMUL CAPITOL | Scriitoarea Doina Ruști, despre plimbarea pe strada unuia dintre cei mai importanți poeți chinezi și excursia la Marele Zid
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Timp de o lună de zile, Doina Ruști s-a aflat în China, la invitația Academiei de Literatură „Lu Xun” și ne-a povestit despre locurile vizitate: Beijing și Sichuan. Ea a luat parte la o serie de activități literare, legate de traducerea în limba chineză a romanului „Mâța Vinerii”, printre acestea aflându-se și un celebru festival din mitica regiune Sichuan: „Scriitorii și licorile”. 30 de zile de călătorii culturale și de povești cu scriitori. Mai multe despre „călătoriile” Doinei Ruști, pe site-ul www.doinarusti.ro.
Cuprins:
„Părăsim Luzhou, dis-de-dimineață, luând-o spre Chengdu, trei ore cu microbuzul, cu viroza în floare. Dar de cum intrăm în oraș, mă lasă toate bolile. Chengdu este capitala provinciei Sichuan și locul în care și-a petrecut ultimii ani de viață poetul Du Fu, despre care eu am învățat în școală, fără să-mi treacă prin minte că într-o zi mă voi plimba pe strada lui.
Oraș mare, ca o capitală europeană, cu numeroase clădiri fistichii, lumini și viață de noapte. Pe străzi circulă cărucioare cu fructe, între care nelipsite sunt tamarillo, mangostanul și niște portocalele mari, foarte proaspete. Este multă verdeață, iar printre ficuși și frunzăraie exotică zăresc, nu fără emoție, cireșii pârguiți.
În cartierul lui Du Fu este de fapt centrul vechi, compus din două străduțe principale, Kuan și Zhai, pline de magazine, restaurante și de actori stradali, îmbrăcați în haine spectaculoase. Plus lume care se vânzolește în aromele înnebunitoare, de fripturi și de scorțișoară. Sosuri, prăjeli, scorțișoară și inconfundabilul piper roșu de Sichuan, preparat într-un sos dulce-acrișor, nelipsit de pe orice farfurie.
Printre prăvălii, se mai păstrează câte o casă veche, un templu, iar din loc în loc se lăfăie galerii de artă și showroom-uri. În capetele străzilor sunt micile chioșcuri cu de toate, de la reviste la suveniruri. Mascota este, desigur, ursul panda, plantat pe căni, pixuri, pandative sau brichete.
Văd animație lângă un stand larg, pe care sunt aranjate artistic pungi colorate și săculeți. Bag nasul și începe degustarea. Aici se vând niște bombonele tradiționale, făcute din alune și varii ingrediente, unele dulci, altele sărate sau iuți. După ce gust câteva, oferite cu generozitate de vânzători, îmi aleg o pungă de pânză, pictată cu două capete de câini.
Mărgele, argintărie ieftină, figurine de lemn și, evident, jadul, la prețuri care mă fac să-l uit imediat. Vase minuscule de ceramică, magazine de mătăsuri. Și mici tarabe de fresh-uri, în special ananas și nucă de cocos. Prețuri mari, de zonă turistică.
Din Zhai ies într-un bulevard larg, cu stație de metrou și trafic intens. Printre mașini face slalom o doamnă mai în vârstă, care conduce foarte relaxat o tricicletă. Mă gândesc că eu aș intra imediat în panică. Meditația aceasta îmi aduce aminte fugitiv de cele trei examene auto picate în mod memorabil.
Dar Chengdu are și alte zone frumoase. Hotelul meu este pe malul râului Jǐn Jiāng, cam cât Oltul pe la Cozia, impresionant mai ales de la etajul al 14-lea, de unde am vedere spre el atât spre răsărit, cât și spre sud. În jurul lui s-au creat mituri moderne, fiind una dintre apele poluate pe la finele anilor 80 și purificate în ultimii zece ani, printr-un efort considerabil de reconstrucție a zonei.
În jurul hotelului sunt multe magazine, în general firme mari, bine-știute și la noi, dar și autohtone. În special încălțămintea chinezească îmi atrage atenția, prin creativitate: sandale de vară, știți voi, foarte comode, dar totuși înalte, în jur de 200 (în lei). Abia a doua zi regret că nu mi-am cumpărat o pereche.
Seara ies să mă plimb, împreună cu o romancieră din Bulgaria. Orașul pare sigur, iar oamenii sunt amabili. Din când în când ne întâlnim cu câte un tip în haine preoțești, buddiste, desigur. Pe unul îl văd urcând într-o mașină elegantă, ceea ce-mi aduce aminte de catedrale, neam și comerț bisericesc.
Dar nu-mi stric zenul, ci o ascult pe Zdravka povestindu-mi despre romanul la care scrie. Însă tema preoțimii de pretutindeni mă urmărește mistic: îmbrăcat în rasa lui Budda, un tânăr cuvios își face plimbarea de seară pe malul Jǐn Jiāng-ului, iar la câțiva pași în urma lui merge sluga, smerită, fără vârstă și aș îndrăzni să zic fără planuri, dar n-o spun, pentru că un spiriduș cehovian îmi aduce aminte de viața complexă a omului umil.
Chiar e timpul să ne întoarcem la hotel: mâine dimineață pornim spre Beijing.
Plimbare prin magazine
Excursia în Sichuan a fost frumoasă, dar m-am ales cu o răceală zdravănă. Stau în casă pentru câteva zile, adică în apartamentul de la Academie. Cumva îmi amintesc că în Beijing România are ambasadă și chiar și un ICR, și în entuziasmul meu generat de viroză, îmi imaginez că cele două instituții chiar sunt funcționale.
Un regret umbros mă copleșește pe dată ce-mi aduc aminte că despre ambasada din Beijing am scris recent în Logodnica, deloc măgulitor. Dar, exact ca în roman, ambasada noastră este moartă, închisă, incapabilă să răspundă, așa cum sunt micile insecte refugiate sub un bolovan cald. Cât despre ICR - nu este doar mort, ci și îngropat. N-are nicio adresă de contact, nici măcar un e-mail.
Cu aceste gânduri în minte ies în fine în curte, unde descopăr o zi autentică de primăvară și ca să-mi limpezesc gândurile o iau pe bulevard, la plimbare. Fără să vreau ajung în fața unei pizzerii Domino’s, aceeași de pe la noi, și-n mod neașteptat, mi se face dor de București.
Să vă povestesc? Dintre toate dorurile care există, cel de București e cel mai lung, n-am cum să-l pun într-o pagină, dar vă pot spune că-mi cumpăr o pizza, pe care o mănânc lupește, jenant, până la ultima firimitură. N-am fost atentă cu ce era, dar îmi rămâne în creier mirosul de pâine caldă și realizez că, deși nu prea mănânc pâine, alimentul acesta, detestat, a devenit dintr-odată vital pentru mine.
Cobor la metrou și-ntr-o oră sunt în centrul orașul, în Piața Wangfujing largă și foarte aglomerată. Mall-uri, magazine cu suveniruri, iar printre ele nemuritoarele McDonald’s și KFC.
Mă vântur prin prăvăliile autohtone, unde mă lipesc de semnele de carte din lemn. Pe o parte sunt gravate citate din Confucius, iar pe cealaltă este chiar marele învățat. Dar îmi plac și obiectele mici de porțelan, pixurile cu panda, carnețelele foșnitoare și păpușile foarte gătite, cu fustițe de mătase și păr blond.
În centrul pieței se află o mega-librărie, pe mai multe etaje. Privind rafturile de cărți, interminabile, suprapuse, răsucindu-se labirintic prin hale imense, încep să înțeleg ce înseamnă „un milion”, cifră criptică pentru mine până acum.
La intrarea în librărie tronează postere cu președintele Chinei, Xi Jinping, cărțile sale. Un etaj întreg e dedicat literaturii contemporane. Toate exemplarele sunt în chineză, dar pot să apreciez coperțile și calitatea paginii: hârtie moale, carte suplă. Nu departe de marea librărie se află una mai mică dedicată cărților străine, de fapt, în engleză aproape toate, literatură clasică.
Ies din nou în stradă și bag nasul într-un mall: Zara, H&M, Estée Lauder și toate pe care le știți, ceva mai scumpe decât la noi, dar și firme chinezești, cu haine pantofi, bijuterii, exagerat de scumpe. În fine dau și de un magazin popular, UNIQLO, cu prețuri cumsecade și haine drăguțe, multe importate din Vietnam.
Din nou în stradă. Peste oraș s-a lăsat o ceață subțire și un miros greu: e una dintre zilele cu poluare. Totuși străzile sunt pline, viața continuă oricum, deși ceva apăsător plutește peste tot.
Într-o vitrină tronează Mao Zedong, înrămat, alături de alți doi demnitari de pe vremuri. Este un magazin cu obiecte din epoca marelui demnitar: căni cu poza lui Mao, stegulețe, jucării etc. Îți poți face o fotografie în fața vitrinei, îți poți cumpăra un suvenir maoist.
Nu departe, se deschide o piață nu foarte largă, un fel de paradis al fast food-urilor, recunoscută pentru scorpionii prăjiți. Pe țepușe subțiri, își zburlesc cozile micuțele arthropode, care odată s-au înfoiat războinice, iar acum au înțepenit mozolite de sosuri. Sunt cât un deget normal și seamănă cu niște acadele de pe vremea copilăriei mele. Cu siguranță sunt crocanți. Nu mă încumet să gust, dar îmi amintesc de cărăbușii prăjiți, din Mâța Vinerii și din nou mi se face dor de București.
Peste câteva zile, voi zbura spre casă. Dar nu înainte de-a vedea Marele Zid.
Marele Zid
În fine a venit și ziua excursiei la Marele Zid. Plec dimineața cu microbuzul Academiei și timp de două ore călătoresc, prin cartierele Beijingului și prin niște orășele limitrofe, prin sate și pe lângă un parc de agrement aflat în construcție.
La Marele Zid e o mare de oameni, împrăștiată în zona comercială, cu restaurante, hoteluri și mai ales nelipsitele tarabe, ca în orice loc turistic. Aici se vând figurine de jad, statuete de bronz, podoabe, tricouri inscripționate, stegulețe, șepci cu steaua roșie și chiar tablouri, reproduse după fotografii, între care se află și cel al lui Xi Jinping, ca un motan care toarce. Pentru cine are chef de-o plimbare, există și câte o brișcă, roșie, pe care fâlfâie stegulețele republicii.
Drumul până la Marele Zid e încă lung. Luăm un autobuz care ne duce la poalele muntelui, de unde am de ales între un funicular clasic și o mașinuță pe care s-o conduc eu însămi. Aleg comoditatea și urc în cabină, împreună cu Nori, scriitoare japoneză, iubitoare de confort ca și mine. Restul, curajoși, iau mașinuțele.
Zidul e un drum nesfârșit, un pod, de fapt, care te îndeamnă să-l parcurgi, întrerupt din când în când de turnulețe, ascunzișuri, mici refugii medievale. Și multe scări. Unele urcă în foișoare de observație, altele coboară pe câte o platformă, transformată în cafenea. Mă opresc de câte ori îmi iese câte una în cale, la un ceai verde, parfumat cu flori de vară.
E cald și copleșitor, încât filmul lui Zhang Yimou pălește în fața realității. Lângă o fereastră ascunsă sub bolți de piatră străveche, un cuplu de adolescenți se sărută și-și fac selfie. Este plin de turiști, chiar toate neamurile, aș putea spune, printre care și un grup numeros de evrei, cu câțiva copii în cărucioare și cu bagaje ca pentru o excursie pe Lună.
Zidul șerpuiește ca un dragon, pe deasupra văilor, pe deasupra copacilor înfloriți. De sus, peisajul este amețitor și mă pun în situația omului care patrula pe metereze, într-o zi la amiază.
Câte eforturi au făcut unii dintre oameni ca să-i țină la distanță pe barbari și cât de puțin a contat uneori! Totuși nimeni n-a mai făcut un astfel de zid, fără sfârșit, ridicat pe creste de munți! În zidul ăsta se află o amplă poveste despre hotărâre, determinare, voință și respect față de sine. Poate și puțintel despre frică.
În tot cazul este o construcție impresionantă, imposibil de văzut de la un capăt la altul, așa, la picior, și mai ales de către mine! Urc frumușel în cabină și cobor, pe același traseu, cu un popas într-un Subway, ca să nu pierd contactul cu drăcoveniile universale, și, ca de obicei, după ce cărăbănesc niște cartofi prăjiți, cuprinsă de vinovăție, îmi propun o cină chinezească, fără E-uri.
Dar până atunci, la ieșirea din incinta Marelui Zid, facem poze, care sunt “plantate” pe loc în catalogul de prezentare a monumentului. Sunt fotografii artistice, însoțite și de un certificat de vizitator.
Sunt proiectată în mijlocul unui drum de pe Zid, ca un fel de stăpân al locului, căci în jurul meu e pustiu. În schimb chillianul zboară peste zid, ca-ntr-un film fantastic, iar scriitorul din Germania stă crispat, cu bagajul în spate, ca și cum ar fi fost prins la furat, pe un drum de țară. Facem și-o poză de grup, cu firma în spate. Acum avem toate dovezile c-am văzut Marele Zid Chinezesc.
Seara, merg într-un restaurant vestit pentru rața Pekin. Bucătarul se rupe în figuri, tăind cu artă o rață uriașă, trecută prin rotisor, aproape caramel. O face bucățele subțiri, elegante, așezate pe un platou, ca feliile de măr. Vine și pâinea, în fapt, niște foi ca cele de clătită, mult mai subțiri, în care fiecare își pune câteva felioare de rață, în prealabil plimbate printr-un sos dulce, alături de ceapă, tăiată firișoare, și de alte verdețuri și mirodenii. Se rulează și se mănâncă întocmai ca o clătită: chinezii ținând-o cu eleganță între bețișoare, iar eu stăpânind-o cu furculița și cuțitul. În completare, rața Pekin se servește cu xing bao gu chao rou, o mâncărică foarte gustoasă, făcută din ciuperci, tăiate în fâșii subțiri, carne de porc, ardei iute și un sos secret, acrișor. La o astfel de cină se bea vin roșu și se suspină, din cauza ardeiului.”
Citește și:
CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 1 | Scriitoarea Doina Ruști se află în China și povestește pentru cititorii Libertatea despre locurile vizitateCORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 2 | Jurnal de călătorie al scriitoarei Doina Ruști: despre cazarea cu regim de internat și cum se îmbină marile mărci americane în tradiția chinezăCORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 3 | Jurnal de călătorie al scriitoarei Doina Ruști: O cină la Beijing, alături de un profesor de caligrafie chinezăCORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 4 | Scriitoarea Doina Ruști: „Este un oraș scump, ceea ce se reflectă în fețele triste ale locuitorilor săi”CORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 5 | Scriitoarea Doina Ruști, despre mijloacele de transport din Beijing și întâlnirea cu scriitorul chinez care vorbește româna la perfecțieCORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 6 | Scriitoarea Doina Ruști, în Orașul InterzisCORESPONDENȚĂ DIN BEIJING, CAPITOLUL 7 | Scriitoarea Doina Ruști, despre adevărata mâncare chinezeascăCORESPONDENȚĂ DIN SICHUAN, CAPITOLUL 1 | Scriitoarea Doina Ruști, despre primul contact cu uimitorul ținut Sichuan
