Refuzul incompetenței. De ce lupta cu impostura e vitală pentru România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am admirat mereu înțelepciunea colectivă, transpusă în proverbe. Vă propun să medităm împreună, în ultimul text publicat în acest an, la expresia „omul potrivit, la locul potrivit”, unde găsim fundamentul păcii sociale.
Când omul și rolul său din cetate nu se brodesc, apar nenumărate distorsiuni în sfera dreptății. Societatea comunistă s-a definit nu doar prin duplicitate - una spui, alta crezi - sau represiune - dacă partidul unic proclamă ceva, nu mai contează adevărul -, ci și prin contraselecție. Noțiunea de „origine sănătoasă” a îmbolnăvit România postbelică de impostură, de sus până jos. Și asta pentru că obiectivul revoluției comuniste era chiar răsturnarea brutală a scării de valori moștenite din „vechiul regim”. Cu cât cineva era de mai joasă extracție - adică mai lipsit de școală, de competență morală și de abilități demonstrabile - cu atât mai sigur avansa în ierarhiile profesionale, pe bază de „dosar bun”.
O asemenea aberație - aplicată dogmatic, din stalinism, până la finalul sângeros al domniei lui N. Ceaușescu - a completat nefericit politica de lichidare a elitelor interbelice (încarcerate, exilate sau marginalizate).
Și azi plătim exorbitanta factură a unei rânduieli axiologice strâmbe, care a banalizat succesul idioților utili și ne-a anihilat stima de sine, lăsându-ne să băltim în neîncredere față de soarta României și resemnare dinaintea prostiei agresive. În costul respectivei contraselecții intră, din păcate, și exodul galopant al creierelor.
Cel mai trist e să constatăm că „selecția inversă” din comunism s-a prelungit până azi, cu ajutorul unor corupte „universități” private, prin complicitatea multor campioni ai fraudei (cocoțați la catedre nemeritate, dar bine organizați în rețele de camuflare a stupidității semidocte), precum și prin fatalismul „mioritic” al unui public adesea nepăsător. S-a ajuns atât de departe, încât criza de expertiză a partidelor politice - menite să formeze, în funcție de rezultatele electorale, majorități parlamentare și guverne - se răsfrânge asupra întregii țări, penalizând performanța la care s-ar cuveni să aspire.
Vestea bună e că, deși slăbit de aceste patologii, organismul social produce totuși anticorpi. Dacă în ultimii ani, standardele au scăzut constant, apar tot mai multe semne de însănătoșire la nivelul societății civile, care s-a raliat campaniilor de presă contra imposturii, obținând o serie de rezultate promițătoare.
Plagiatul - o chestie în principiu abstractă, deci puțin accesibilă - e, în sfârșit, văzut în toată periculoasa lui hidoșenie și sancționat printr-o presiune publică soldată cu demisii, care ilustrează tot atâtea victorii de etapă.
Ce-i drept, suntem precum Hercule în grajdurile lui Augias. Gunoiul acumulat în perioada tranziției postcomuniste a căpătat dimensiuni „industriale”. Va fi nevoie de tenacitatea unei întregi noi generații (din care fac parte toți tinerii care nu și-au umplut CV-urile cu minciuni) pentru ca fiecare să-și găsească locul realmente adecvat pregătirii sale.
Una e să-i extragi din feluritele dispozitive instituționale pe troglodiții obraznici propulsați în funcții și alta să-i depistezi pe oamenii realmente valoroși, dar neutilizați, demoralizați sau autoexilați în „patria lor mică”, după formula lui G. Liiceanu. A stopa contraselecția nu e totuna cu promovarea meritocrației.
Din ambiția de a se impune ca mare putere economică, până și China contemporană a scăpat de sechelele revoluției culturale maoiste. Ea a revenit, oficios, la filosofia socială a armoniei confucianiste, axată pe conceptul „bunătății personale” (jen) care garantează superioritatea etico-intelectuală chemată să se reflecte gradual în familie (prin pietate filială) și la scara mai amplă a statului. Cel care împlinește acest ideal obține noblețea lăuntrică și își găsește locul cel mai judicios, într-o ierarhie fraternă și funcțională.
Ca stat membru al Uniunii Europene și NATO, România are desigur alte surse doctrinare de inspirație, dar asta nu face mai puțin urgentă restabilirea scării de valori, deci sancționarea sistematică a imposturii și stimularea selecției pe merit. Iată ceea ce cred că reprezintă, pentru a-l cita pe Vasile Pârvan, datoria vieții noastre din următoarele decenii. Altminteri, viitorul e chiar sumbru: riscăm să devenim o țară de mâna a treia, schilodită de mediocritate și abonată la o umilitoare tutelă externă de subzistență.
