O viaţă întreagă petrecută în ringul de box! Eugen Linţa,antrenorul care l-a descoperit pe campionul Alexandru Lăcătuş

S-a apucat de box după al doilea război mondial

Eugen Linţa s-a apucat de box la scurt timp după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, la Vulcan în Valea Jiului. Era tânăr, puternic şi dornic să lupte. Poveştile eroilor de pe front încă nu păliseră şi îndemnau orice tânăr din acea vreme să dorească să-şi arate curajul, să fie brav. S-a dus la sala de sport şi chiar dacă era imediat după război, culmea este că, îşi aminteşte nea Eugen, erau mai pregătite decât astăzi. Fiecare mină din Valea Jiului avea pe lângă ea câte un club în care se pregăteau sportivi în diferite discipline. Boxul era sportul rege, era doar pentru viteji „aşa cum este un miner”. Minele finanţau aceste cluburi, erau mândria lor, iar „performerii” aduceau prestigiu întreprinderii. Era un motiv de fală! „În toamna lui 1949, m-am apucat de box la mina Vulcan. Am boxat 17 ani, până în 1966. Din 1970 am intrat ca antrenor. Lucram şi la mină în tot acest timp, am 34 de ani de subteran şi nu m-am dat înapoi de la muncă. Cât timp am fost boxer, am fost la multe finale pe ţară, am luat multe medalii. Cam 41 de meciuri şi medalii am adunat în 14 ani de box. Am şi pierdut, dar am pierdut onorabil”, îşi aminteşte Eugen Linţa.

Valea Jiului era pepinieră pentru boxul românesc

Era de neconceput ca o mină să nu ţină pe lângă ea şi un club de sport. Aşa se face că existau secţii de box şi la Lupeni sau Petroşani. Campionatele între mine erau aprige, iar la ele participau şi cluburile similare din restul judeţului, mai ales cel al siderurgiştilor din Hunedoara. Deşi sportivii nu primeau mai nimic pentru victoriile lor, în afară de recunoaştere şi respectul ortacilor, pentru ei era totul. „Nu se ducea nimeni pentru bani la box. Se ducea pentru sport, pentru plăcere. Adevărul este că era dezvoltat pe vremuri acest sport. Valea a dat mulţi campioni, a dat şi la categoria grea şi super grea. Pe vremuri ajuta sindicatul, primările, toţi săreau să dea o mână pentru ca sportivii să facă performanţă. Ăştia nu mai ajuta, au promis dar au uitat. Mă refer a cei din ziua de azi. Au promis şi când am fost după ajutor mi s-a spus să las boxul”, spune cu regret Eugen Linţa.

A format un campion european WBO

În afara celor peste 40 de medalii câştigate cu sudoare şi sânge de cele mai multe ori, Eugen Linţa se mândreşte însă cu „elita”. Piesele cizelate de el şi care astăzi sunt staruri la nivel mondial în acest sport. Alexandru Lăcătuș, campion european WBO la box, categoria semigrea este unul dintre pugiliştii „şlefuiţi” de nea Eugen. „Era copil când i-am pus mânuşile în mâini. Am văzut în ochii lui dorinţa de a lupta, de a se dedica acestui sport. Dacă nimeni n-a vrut să-l susţină, a trebuit să-şi caute norocul în Spania”, povesteşte tehnicianul Linţa. Născut pe 3 decembrie 1973, în Vulcan, Lăcătuș a emigrat în Spania în anul 1993 unde este poreclit „El Bombardier”. Spania l-a adoptat și încet, încet, și-a făcut loc printre profesioniști unde se află în Top 3 pugiliști spanioli. Vulcăneanul iniţiat în box de nea Linţa are 31de victorii în 38 de meciuri disputate la profesioniști. Antrenorul din Vulcan se mai poate lăuda că a dat boxului naţional şi internaţional şi alţi campioni dar şi arbitrii internaţionali. Toţi, fără excepţie au pornit din mâna lui Eugen şi au ajuns să pe culmile gloriei în străinătate pentru că la ei în oraş şi în ţară n-au fost ajutaţi. Nicolae Mihet a ajuns arbitru internaţional de box, Daniel Zdrâncă anternor la un club foarte mare din Italia, însă sunt şi alţi medaliaţi cu titluri continentale şi internaţionale care s-au stabilit în Canada ori Germania, numai în România nu. Toţi educaţi de antrenorul vulcănean.

Pescuieşte şi face drumeţii

Linţa a renunţat la antrenorat în urmă cu aproape un an de zile. S-a săturat de dezinteresul celor care ar putea să se mândrească cu performanţele copiilor pe care-i educă în acest sport nobil, însă nu vor să contribuie cu nimic. „Mai puteam încă vreo câţiva ani să antrenez. Copii dornici sunt, vai Doamne! E puhoi, am avut şi 40 de copii care se antrenau. Puteam şi la 80 de ani să-i pregătesc dar m-am săturat să văd că nimeni nu e interesat. Ei sunt săraci şi în sală primeau o educaţie. Strada nu-i educă, sportul de performanţă da. Am făcut cu mâinile mele echipamente copiilor, am pus tot ce am putut ca sportul acesta să nu piară în Vulcan. Nu se vrea şi nici eu nu mai pot. Acum fac drumeţii pe la cabanele de lângă Vulcan, merg la pescuit şi fac orice numai ca să uit de sală. Am pus mult suflet şi am fost dedicat acestui sport pe care l-am iubit din inimă. Nu-mi este uşor să văd că nu se mai implică nimeni să îl ţină viu”, spune oftând tehnicianul.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE