Cum a văzut Chișinăul un locuitor al Bucureștiului, ajuns pentru prima oară acolo. „Ca prostul, am întrebat dacă pot să plătesc cu cardul”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnalistul Mitică Docan a descoperit un oraș surprinzător. „Devine obligatoriu să pendulez între malurile Prutului”, mărturisește el.
Cuprins:
Simt că am o datorie. Chișinăul are un fel de smerenie demnă - de negăsit în marile orașe europene -, care te obligă fără cuvinte să îți descrii experiența, să o dai mai departe. Roma, Londra sau Viena trădează autosuficiență, îți spun cumva că tot ceea ce trăiești trebuie să lași acolo, pentru cei ce vor veni după tine. Ca niște galaxii care confiscă totul prin gravitație. Dar Chișinăul e darnic. Și, odată trăit, ajunge să îl iei cu tine.
Când am fost invitat să merg în premieră la Chișinău pentru o nuntă, am întrebat dacă „pot să plătesc cu cardul”. Reflex prostesc, superioritate gratuită. Așa că am scris acest text nu ca pe un ghid turistic, ci ca pe o declarație de uluire față de ce am găsit.
În 5 zile, știu că nu l-am cunoscut în profunzime, dar sunt convins că trebuie să vorbesc despre el. Fără să îi simt cu adevărat măruntaiele, ci doar cu o senzație de familiaritate.
Parcul Central, ca o grădină din Florența
Mai întâi, detaliile fizice, învelișul, suprafața. De când cobori în Gara impecabilă, în care gresia albă sclipește închegată, fără clănțănitul de la București, și până în centrul în care Ștefan cel Mare domnește neclintit, Chișinăul este orice nu te aștepți.
Pare mutilat cu blândețe de sovietici, cu puține blocuri învelite în piatră și păstrează casele vechi, din secolul țarist, majoritatea îngrijite și renovate cu mult bun gust.
Străzile sunt umbrite de copaci groși, mici palate se ascund în ziua mare, iar Parcul Central - insipid nume, totuși - are aer de grădină florentină. În centrul lui e o cafenea extraordinară cu vânzătoare ordonate și dedicate, dar cu ușoare carențe de limba română … altfel nu știu de ce am primit, în locul unui corn cu ciocolată, două pahare de cafe latte.
Absența reclamelor care să te agreseze din cer
Firele de pe stâlpi sunt îngropate în tot centrul și nicio companie nu are reclame mai sus de etajul 1. Apropo, nu există noțiunea de parter în Moldova, clădirile încep direct cu etajul 1. Totul e foarte odihnitor pentru ochi, mai ales că majoritatea clădirilor variază între nuanțe de alb, chihlimbar și cenușiu, iar cerul tronează cu un albastru imperial datorită cotei joase din oraș.
E o senzație pierdută în București, unde giganții lui Ceaușescu ascund verticala și ne lasă impresia dezastruoasă că trebuie să fim mai mari decât suntem.
Restaurantele vând borș roșu cu șuncă și usturoi, ocroșca rusă cu iaurt rece, coaste americane de porc, clătite cu prune uscate și nucă, vreo 256 de feluri de limonadă și plăcinte. Cafeaua e bună peste tot, ieftină, dar mai aspră ca în România. "Avem și 7 McDonald's-uri", îmi spune un șofer de-ai locului.
Piața din Mad Max
Bulevardul principal e înecat în case de schimb valutar și-ntr-o puzderie de oficii de vândut aur, argint. Pare, într-un fel, partea de dincoace de frontiera lumii, o economie de Mad Max în care toată populatia face negoț cu bancnote, doar ca să poată să evadeze.
Leul moldovenesc este aproximativ de 4 ori mai pricăjit ca al nostru, imprimat pe hârtie portocalie, firavă ca frunzele de toamnă. Prețurile sunt mult mai mari decât te așteptai, se vorbește despre apartamente de două camere care variază de la 70.000 la 100.000 de euro! Frontiere de lux, cine a mai întâlnit…
În umbra marelui bulevard, este piața centrală, cu frenezia ei aiuritoare. Sute de tarabe înzorzonate, tejghele puse pe trotuar de femei care vând mere, morcovi, pui de găină de la curte, ananași întregi, "poamă" etc. Și care lasă o mizerie de nedescris la plecare.
În final, pentru o țară ortodoxă, puține biserici! O frumusețe grecească ridicată de Ipsilanti, lângă Muzeul de Artă, și cea românească, cu aspect desprins din basme, în care s-a ținut nunta. Turlele ei cu solzi albăstrui și interiorul în care Hristos Pantocrator e pictat cu măiestrie, blândețe severă și culori cărămizii, supraveghează structura edificiului care se chinuie să supraviețuiască.
Muzeele
În centru, oamenii sunt relaxați, tinerii se îmbracă pretențios și beau vișinată în cluburi în aer liber. Dincolo de centru, gravitatea începe treptat.
Te privește din ochii albaștri ai vânzătoarei din hala de carne, în subțirimea striată a domnului care alege dintre măturile cu model de pe tarabe. Senzația e de îndârjire față de propria persoană, de dorința de mai bine.
Se vorbește cu încăpățânare româna, această „limbă de stat”, cum o prezintă o femeie care împarte pliante de propagandă socialistă pe trotuar. Româna e, se pare, „limbă de stat”, separată de limba rusă, prezumtiv limba poporului, fără să fie impusă prin lege. Ficțiunile nu țin cont deloc de granițe la Est.
Poate că toamna cuprinde cel mai corect imaginea Chișinăului. Cu sclipirile ei multicolore, dar și petice viguroase de verde, trădează în același timp vechimea, cât și naivitatea.
În Muzeul de Artă, încă stau agățate pe perete muncitoarele de la CAP care învață țărăncile … să mulga vaca. Unele chiar notează!
În cel de Istorie, o copie după sabia lui Ștefan cel Mare îmi amintește de dezastrul de la Muzeul de Istorie București, care așteaptă să se prăbușească și pe care președintele Iohannis l-a promis ca prioritate identitară încă din prima săptămână ca președinte.
Un mamut singuratic, răbdător de 7 milioane de ani, poate fi descoperit la Etnografie, în cea mai curioasă clădire din Chișinău, un fel de moschee cu săli mari, pline de costume populare.
În fiecare oră a zilei, senzația este a unei lumi vii, o forfotă tihnită, contradictorie, departe de larma României. Nu sunt mari supermarketuri centrale, orice butic cu vitrină e luminat cu oferte.
Seara e melancolie. O capitală cu lumină rară, cu femei cu păr împletit și bărbați zgomotoși, dansează într-un club în aer liber, în coasta Parcului Central. Domni în etate au agățate de toartă tinere îmbrăcate în lungimi austere, bronzate insistent și cu tocuri infinite.
Există o pretenție pentru frumusețe, specifică nouă, deși apar tricouri negre, hanorace, mai ales în noua generație. Dincolo de centrul Chișinăului, iluminatul public apune, iar toate cartierele recăpăta un caracter eminescian. Ca străin, ai senzația că întunericul mai tare te descoperă, dar absolut niciodată nu te înspăimântă.
Nunta pentru care am venit
Nunta e pe marginea unui lac, într-o cetate cu un perete mare de sticlă. Cântă un tenor, veselele Surori Osoianu, se servesc tartar de somon, sărmăluțe și colțunași vanilați cu brânză. Interacțiunea cu o moldoveancă are ceva din încleștarea de la Verdun, e dură, cu speranțe lungi.
Mult de muncă. Mirii au o eleganță naturală, iar în jurul lor roiesc rochii verzi ca niște derviși. Preotul din România binecuvântează petrecerea, plutește o rânduială odihnitoare.
Cum petrec moldovenii? Zgomotos și cu vinars de tăria kerosenului. Dar cu un entuziasm molipsitor. Tortul se aduce sub un culoar de scântei. "Fie frumusețe de jur împrejurul meu!", spune indo-americanul. Iată ca este.
De ce am cântat acest cântec
După 5 zile de Chișinău, nu știu cui să mai dau pozele, cui să îi mai spun despre ce am regăsit acolo. Și nici despre ce am lăsat. Un fel de dedublare. Devine obligatoriu să pendulez între malurile Prutului. Doar așa aș recupera un sentiment de reîntregire. Câștigat pentru o bucată bună de vreme.
Andrissima 16.09.2023, 13:34
Frumos!
AlexandraMilu 16.09.2023, 13:36
Interesant!
Carmen04. 16.09.2023, 14:18
Frumos
Mada21 16.09.2023, 17:35
WoW
valihaita 17.09.2023, 21:38
Frumos !