Am întâlnit și români fără grija facturilor la electricitate. Viața în 2021, într-un cătun fără curent electric din Munții Buzăului
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Să ne arunce nişte piatră, să avem măcar drum”, spun oamenii din satul Mățara, comuna Colți, unde și câinii sunt în pragul șomajului tehnic, că nu prea au la cine să latre.
Cuprins:
Dacă ar fi o pagină de carte, Măţara ar avea multe cuvinte lipsă. Pentru desluşire, ar fi nevoie de un interpret, de cineva ca Sandu, 65 de ani, care a copilărit aici.
Omul din cătunul Mățara, comuna Colţi, judeţul Buzău, are în cap harta cu textul original, cu toate numele din spaţiul gol. „Aici, a fost o casă”, arată el spre o poieniţă, în care ochiul liber şi străin nu identifică decât muşuroaie acoperite cu iarbă şi meri bătrâni. „Aici a fost o altă casă, aici ne jucam, pe aici ne duceam la şcoală, aici păşteau vacile”.
În anii ’60, când Sandu era copil, 40 de elevi din Măţara se duceau spre şcoala din Muscel, 2 kilometri peste deal, sau spre gimnaziile din Colţi şi Sibiciu de Jos, la peste 5 kilometri.
Unde n-ajunge GPS-ul
Satul nu apare pe hărţi sau pe indicatoare. Nehoiu e cea mai cunoscută localitate cu rezonanță. Găseşti Mățara întrebând oamenii, din aproape în aproape. „Ajungeţi la Colţi şi întrebaţi”, la Colţi, afli că trebuie să mergi până la Aluniş şi să întrebi.
La Aluniş, eşti trimis mai departe, la Muscel, „întrebaţi acolo, sigur ştiu”. Ca în povestirea lui Borges, cu omul care l-a cunoscut pe omul care l-a cunoscut pe omul care l-a cunoscut pe minunatul Al-Mu’tasim.
Cei din Muscel, un alt cătun, dar cu magazin şi şcoală, ştiau doar direcţia. Nişte culegători de cătină sălbatică, întâlniţi în cale, ne-au arătat după care culme împădurită se ascunde satul.
Neumblate, uliţele din Măţara s-au transformat în tuneluri de vegetaţie, încâlcite ca un labirint. Ici, colo, au rămas fărâme de garduri, de podeţe, de pereţi şi porţi de lemn, fără gard, suspendate de micul, credinciosul lor acoperiş de lemn.
Recensământ rapid
Sandu îşi aminteşte că vreo 30 de familii trăiau în sat, când a deschis el ochii pe lume. Din foştii locuitori, au rămas în viaţă 5. Un cuplu de bătrâni a fost luat de copii, să stea la oraş. Aşa că doar 3 locuitori trăiesc încă la casele lor din Măţara: părinţii octogenari ai lui Sandu şi Elena, o femeie de 86 de ani, care refuză să meargă la fiica ei, la Bucureşti. „Asta e casa pe care am făcut-o cu omul meu, am cumpărat şi pământul, şi tot”, spune bătrâna, în refacere după un atac vascular. „Mama se teme că va muri la oraş şi va fi înmormântată acolo, nu aici”, explică în şoaptă fiica ei.
„Mai sunt văru’, care stă aici, are câteva găini, capre, şi încă un băiat, care stă mai încolo, dar el e cam consumator, e mereu plecat”, spune Sandu, pendulând degetul mare spre gură, pentru a-şi descrie consăteanul. „Mai sunt doi oameni, soţ şi soţie, din Brăila, care vin la casa părinţilor. Şi ăştia suntem toţi”.
Populaţia cătunului variază în funcţie de anotimp. Iarna, doar Elena, Sandu şi părinţii lui, vărul lui şi vecinul băutor locuiesc în Măţara. Şase suflete. Primăvara şi vara, li se adaugă soţii din Brăila şi fiicele Elenei, care stau de veghe cu rândul în gospodăria mamei lor.
Apă din ceaşca de piatră
Sandu are şi el copii şi casă în Bucureşti, unde şi-a întemeiat o familie şi a muncit. De câţiva ani, s-a retras la Măţara, să-şi îngrijiească bătrânii. Nu ştie dacă va rămâne aici, după ce aceştia nu vor mai fi.
Are gospodărie mare, cu acareturi: hambar, coteţe, garduri de plasă, să nu evadeze păsările, un câine în pragul şomajului tehnic, că nu prea are la cine să latre. „Avem şi pomi, grădină cu legume, avem şi pământ dat în arendă. Trebuie să mă duc să-mi iau grâul şi porumbul, că nu mi le aduce nimeni până aicea”, spune Sandu.
Mândria lui e fântâna săpată în piatră, cu ghizdurile sculptate în formă de ceaşcă. „Au vrut să mi-o ia la Muzeul Satului de la Sibiu, dar n-am dat-o”.
Cum s-a întâmplat că satul s-a golit de oameni? „Au plecat toţi de colo, colo. Care au murit, care au plecat şi nu s-au mai întors. Asta s-a întâmplat”, răspunde Sandu.
Golgota utilităţilor
Măţara nu e racordată la reţeaua de electricitate. Ultimul stâlp de curent se află la 2 kilometri, în Muscel. Nu se ştie de ce, dar marea electrificare din vremea comuniştilor n-a mers mai departe. După 1989, cum satul se golise deja, autorităţile n-au considerat că e o prioritate să transporte lumina un pic mai departe, peste deal.
„Fostul primar”, spune fiica Elenei, „nici nu ştia de Măţara, nu ştia că trăiesc oameni aici. Era foarte mirat când ne-am dus la el, la primărie, să-i cerem să ne facă măcar un drum”.
Drumul de acces e o suferinţă mai mare chiar decât lipsa curentului, pentru puţinii localnici. În sat se ajunge doar pe jos sau în căruţă, maşinile se împotmolesc pe cărarea care leagă Măţara de restul lumii.
De trei ani, Primăria Colţi le-a instalat sătenilor, cu bani de la Guvern, câte un panou fotovoltaic în curţi. Ironia sorţii, Măţara a ars etapele utilităţilor şi a trecut direct la modelul futuristic, în care sunt folosite doar resurse regenerabile de energie.
„Ajunge să aprindă un bec şi să asculte mama la radio, cam atât”, spune fiica Elenei. „Iarna, nu fac faţă, nu e soare, n-avem lumină”, comentează Sandu.
Conform datelor culese la recensământul din 2011, peste 284.000 de gospodării din România nu sunt conectate la reţeaua de electricitate. Ultimele estimări făcute publice de Ministerul Energiei, în 2018, arată că doar 52.000 de gospodării sunt lipsite de curent electric.
Ursul în cireş
Petre, 73 de ani, şi soţia lui, Cornelia, 67 de ani, s-au adaptat la condiţiile din Măţara.
„Avem lampă cu gaz, să stăm la masă seara. Ziua, nu ne trebuie curent, că muncim prin curte, prin livadă. Pentru telefoane, folosim baterii externe. Iar pentru radio, baterii normale. Curentul îl putem lua şi de la soare, dar drumul, drumul e grav aici”, afirmă Cornelia.
Părinţii lui Petre s-au stins, acum câţiva ani, dar fiul lor nu s-a îndurat să abandoneze casa. Cât e vremea bună, de primăvara până toamna târziu, cu scurte pauze de aprovizionare, Petre şi Cornelia locuiesc în Măţara.
„De la Brăila, venim cu trenul, apoi schimbăm două microbuze, apoi tocmim o căruţă din Colţi, să ne aducă şi pe noi, cu tot cu bagajele, până aici. E foarte greu de ajuns, dar n-aş da locul ăsta pentru Valea Prahovei”, povesteşte Cornelia.
Din marginea grădinii lor, se văd munţii, verzi şi albaştri. Gospodăria e înconjurată de pajişti şi păduri prin care se plimbă mistreţii şi urşii, clienţi loiali ai zecilor de pomi fructiferi pe care nu-i revendică nimeni în cătun. „La cireşii sălbatici, urşii au rupt şi crăcile, au o tehnică, muşcă din cracă, apoi o îndoaie până o rup”, râde Petre.
Un păr infinit, bătrân de peste 200 de ani, îşi împrăştie fructele micuţe într-un colţ al grădinii. E un copac vechi cât satul, despre care oamenii ştiu că ar fi fost întemeiat în secolul 19, de un grec, fermecat de frumuseţea locului. Cornelia şi Petre au învelit baza trunchiului în fân, să ţină umezeală vara şi cald iarna.
Valorile proprietarului Petre
Casa părintească a fost consolidată, iar grajdul a fost transformat în pivniţă pentru legume, fructe şi damigene cu ţuică.
„O să se întoarcă lumea aici, vă spun eu. O să vină. Păi, ia uitaţi-vă ce valoare am: peste 150 de nuci şi peste 300 de pruni. Asta va avea valoare mereu”, crede Petre, arătând spre nucii încărcaţi cu producţia pe 2021.
„Eu le bat, eu le vând. La 73 de ani, nu mă mai ţine să urc în copac să le culeg”.
Pe vremuri, îşi aminteşte el, bătea crângurile zi-lumină, cu ceilalţi copii din sat, cu o minge din burete de mesteacăn. „Am fost şapte la părinţi. Oamenii aveau aici mulţi copii, cel puţin şapte, să se populeze satul. Doar eu m-am întors”.
Câteva ramuri au fost curăţate de frunze şi atârnate, cu pietre legate de ele, la întins, să devină prăjini pentru bătut nucile. Ţuica pentru care a pregătit butoaiele „e slabă, o fac să nu arunc prunele. Mai mult de o sută de kilograme de fructe nu duc de aici la Brăila”.
S-a enervat preotul
După o viaţă de muncă într-un combinat chimic, „în mediu toxic, că stăteam cu măşti din alea mari, de la intrare în schimb”, Petre se bucură să cosească fânul din grădina părinţilor, chiar dacă părinţii s-au dus, iar el nu ţine animale. „Îl dăm ciobanilor de la stâna din vale sau celor care ne duc cu căruţa până în Muscel. E păcat să se risipească”, spune Cornelia.
Dacă ar exista un drum, sunt convinşi cei doi soţi din Brăila, copiii şi nepoţii i-ar vizita mai des şi poate ar rămâne mai mult în refugiul lor de dincolo de hartă. La fel spune şi fiica Elenei, că tinerii ar păstra casele bunicilor din Măţara, măcar pentru ideea liniştitoare că au o reşedinţă de vară. Sau un loc unde să fugă de stresul vieţii moderne, de restricţiile pandemiei.
AVC cu căruța
„Ce mare lucru un drum? Să ne arunce nişte piatră, să putem veni cu maşinile. Să poată urca ambulanţa. Când mama a făcut AVC, ambulanţa a venit până la Muscel. A mai durat vreo patru ore, până am găsit căruţă, s-o transportăm pe mama la ambulanţă”, povesteşte fiica Elenei. Sandu spune că şi-a dus părinţii în spinare, până la salvare, când a fost nevoie.
Cel mai aproape de sat ajunge maşina preotului. Pentru osteneală, părintele ia taxă mai mare pentru înmormântări în Măţara, spune Sandu, dând dezaprobator din cap.
Ultima dată când a venit, la o sărbătoare, preotul a zis, cu năduf, coborând din greu încercatul vehicul proprietate personală: „Da’ mai muriţi, măi, că m-am săturat să bat drumul până aici!”.
Măţara nu moare, deocamdată. Chiar dacă singura cabană din cătun, cu perdele încă la geamuri, e în ruine, din lipsă cronică de turişti, Petre ţine pariul că aici va veni lumea.
Va veni să stea şi să se uite la apus ca la urs, să coacă pâine la cuptor de lut şi să caute alte valori, mai trainice, decât asfaltul şi ATV-urile care se blochează, frecvent, în vegetaţia luxuriantă de pe uliţe. Şi-atunci, când hipsterii tehnologiei cad răpuși de drumul prost, se aude în întuneric un scâncet învins către puținii supraviețuitori: „Hai, mă, nene, nu chema poliţia, scoate-mă de aici!”.
