În această perioadă de război informațional hibrid, spațiul public este invadat de clișee de interpretare a istoriei naționale a României, în particular, și a mersului istoriei umanității, în general.
Aceste grile deformate de înțelegere a trecutului și rolului României pe scena europeană duc, de multe ori, la sentimente de defetism în rândul populației, în favoarea facțiunilor politice extremiste care ar dori distanțarea României de Uniunea Europeană.
Libertatea l-a invitat la un dialog pe istoricul Bogdan Jitea, pentru a demonta cele mai frecvente clișee de gândire privind istoria României.
Ar trebui ca România să lase „o ușă deschisă la ruși”, în scenariul în care Ucraina ar pierde războiul?
„De-a lungul istoriei, ori de câte ori a avut o ușă deschisă la ruși, statul român a fost în mare pericol. Chiar și proiectul reformist al Regulamentelor Organice din timpul ocupației militare ruse din 1828-1834 pregătea, în realitate, o viitoare anexare a celor două principate la Imperiul țarilor. Propriul nostru proiect reformist, cel al pașoptiștilor, a fost înăbușit în 1848-1849 de intervenția militară a Rusiei.
Statul român, așa cum a apărut pe harta europeană, este o consecință directă a slăbirii puterii ruse după înfrângerea din Războiul Crimeii. Venind mai aproape de zilele noastre, statul român democratic, integrat în structurile euroatlantice, a fost posibil doar în urma prăbușirii U.R.S.S.-ului.
Dimpotrivă, orice întărire a Rusiei a afectat statul român, fie că e vorba de pierderi teritoriale, precum Basarabia în 1812 și iarăși în 1940, Bucovina tot în 1940, fie că e vorba de ocupații militare directe, nu mai puțin de 12 de-a lungul ultimelor trei secole de istorie”, a explicat istoricul.
Bogdan Jitea este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2012) şi cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. El e specialist în istoria cinematografiei, propaganda vizuală în regimurile totalitare şi politicile culturale ceauşiste. El e autorul cărţii „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film” (Polirom, 2021).
Libertatea: Aș începe discuția cu un prim clișeu: istoria se repetă! Este oare adevărat acest lucru? Există cicluri istorice repetitive în baza cărora am putea evalua evenimentele care se desfășoară în prezent pe scena internațională?
Bogdan Jitea: Teoria istoriei ciclice are rădăcini puternice în concepția tradițională despre lume. Mircea Eliade a scris o întreagă carte despre acest mit extrem de persistent, prezent în societăți răspândite pe tot globul, Mitul eternei reîntoarceri, 1949. Chiar și în concepția iudeo-creștină, care privește istoria umanității ca pe o linie simplă, având un început și un sfârșit, există elemente de ciclicitate, ca, de exemplu, în cartea lui Daniel din Biblie, în care apare profeția celor patru imperii succesive.
În mod logic, din această perspectivă ciclică asupra istoriei decurge ideea că istoria se repetă. Este adevărat că există anumite constante în istorie, cum ar fi cele ce țin de climă și de geografie, care se înscriu în ceea ce istoricul francez Fernand Braudel numea durata lungă a istoriei. Sau, la nivel de psihologie, arhetipurile studiate de Carl Gustav Jung, prezente în toate civilizațiile, indiferent dacă ele au fost sau nu interconectate. Aceste structuri fizice sau mentale, care modelează comportamentul societăților la nivel istoric, explică de ce este atât de înrădăcinată ideea că istoria se repetă.
Însă, deși există aceste constante în istorie, ele se pot recombina într-un număr aproape infinit de posibilități, ceea ce face ca evenimentele din trecut să fie irepetabile. Historia magistra vitae est - Istoria este învățătoarea vieții - spunea, în urmă cu peste 2.000 de ani, Cicero.
De-a lungul timpului, mulți au luat mult prea ad litteram acest citat din oratorul și politicanul roman și au căutat să anticipeze viitorul prin scrutarea trecutului. Este o capcană în care se poate cădea foarte ușor, așa cum au făcut-o strategii militari francezi în perioada interbelică, care au pregătit apărarea Franței după exemplul războiului abia încheiat și care au fost luați prin surprindere de desfășurarea cu totul diferită a celui de-al Doilea Război Mondial.
Chiar dacă de-a lungul timpului apar fenomene similare ce pot fi studiate folosind instrumentele istoriei comparative, istoria nu se repetă, aceleași condiții dând naștere unor situații și evenimente diferite.
- Putem prevedea, prin prisma trecutului, cum se va termina războiul din Ucraina? Să presupunem că Ucraina ar pierde războiul în fața Rusiei, iar Rusia ar ieși întărită din acest război. Care ar trebui să fie poziția de politică externă a României într-un astfel de scenariu?
- Cum spuneam, este foarte seducătoare ideea de a privi istoria ca pe un glob de cristal prin care putem să prevedem viitorul. Este o eroare, dar, dacă ar fi să ne jucăm puțin de-a futurologia și să pornim de la scenariul că Rusia o să câștige războiul, nu doar securitatea noastră, dar a întregului spațiu european, ar fi grav afectată.
O Rusie învingătoare, revanșardă și militarizată, care, în plus, ar beneficia de capabilitățile militare ale unei Ucraine îngenuncheate, ar exercita o influență extrem de mare asupra statelor vecine. Privind în istorie, o paralelă s-ar putea face cu situația puterii sovietice victorioase în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu sunt specialist în relații internaționale, dar înclin să cred că România, care deja are un regim democratic șubrezit și o societate fracturată, nu ar rezista prea mult în structurile europene și, foarte curând, politica noastră externă s-ar alinia intereselor Rusiei.
- România trebuie să lase o ușă deschisă la ruși, în eventualitatea în care Ucraina va pierde războiul - circulă această teorie. De câte ori a avut România o ușă deschisă la ruși care i-a garantat supraviețuirea ca stat?
- Mi-e teamă că deja ușa este întredeschisă. Și nu doar pentru coloana a V-a. Scenariul cu înfrângerea Ucrainei este nu doar luat în calcul de establishmentul politic, ci și dorit de o parte semnificativă a acestuia. Discursul anti-ucrainean este alimentat de vectori instituționali venind inclusiv din zona academică.
De-a lungul istoriei, ori de câte ori a avut o ușă deschisă la ruși, statul român a fost în mare pericol. Chiar și proiectul reformist al Regulamentelor Organice din timpul ocupației militare ruse din 1828-1834 pregătea, în realitate, o viitoare anexare a celor două principate la Imperiul țarilor. Propriul nostru proiect reformist, cel al pașoptiștilor, a fost înăbușit în 1848-1849 de intervenția militară a Rusiei.
Statul român, așa cum a apărut pe harta europeană, este o consecință directă a slăbirii puterii ruse după înfrângerea din Războiul Crimeii. Venind mai aproape de zilele noastre, statul român democratic, integrat în structurile euroatlantice, a fost posibil doar în urma prăbușirii U.R.S.S.-ului. Dimpotrivă, orice întărire a Rusiei a afectat statul român, fie că e vorba de pierderi teritoriale, precum Basarabia în 1812 și iarăși în 1940, Bucovina tot în 1940, fie că e vorba de ocupații militare directe, nu mai puțin de 12 de-a lungul ultimelor trei secole de istorie.
- Ce a însemnat Înalta Poartă în istoria politicii externe a României? Cât de justă este comparația din trecut cu noul statut al României ca stat membru UE și NATO?
- Vreme de aproape patru secole, cele două principate au făcut parte integrantă din sistemul politic și economic otoman. În dreptul islamic medieval, Principatele Române (Țara Românească și Moldova) nu au fost incluse în Dar al-Islam („Casa Islamului”, teritoriile aflate sub suveranitatea directă a legii musulmane), ci în Dar al-Ahd („Casa Legământului”). De partea cealaltă, se aflau țările incluse în Dar al-Harb („Casa războiului”), care includea toate statele creștine cu care otomanii nu aveau încheiate tratate de pace.
Includerea celor două țări române în Dar al-Ahd anula independența politicii externe, care devenea aliniată intereselor Istanbulului. Ca o consecință directă, la un moment dat dispar și cele două armate, reduse doar la niște corpuri de mercenari care asigurau protecția guvernatorilor fanarioți numiți direct de Înalta Poartă.
Principalul avantaj al acestui statut era că Principatele își păstrau autonomia internă și autoguvernarea, iar pe teritoriul lor nu se puteau stabili permanent populații musulmane și nu se construiau moschei.
În ceea ce privește comparația cu noul statut al României ca stat membru UE și NATO, consider că este nu doar anacronică, dar profund greșită. Apartenența la UE este una bidirecțională, care a adus societății românești incontestabile beneficii economice, cum ar fi fondurile structurale nerambursabile. În cazul apartenenței la lumea otomană, relația economică era una unidirecțională. Din Țara Românească și Moldova se scurgeau spre Istanbul cantități uriașe de produse agricole, de vite și de alte resurse esențiale economiei interne, fără ca cele două Principate să aibă vreun beneficiu din această relație.
Până la începutul secolului al XIX-lea, plățile către Imperiul Otoman au reprezentat cea mai mare cheltuială din bugetele Țării Românești și Moldovei. Nici cu NATO nu rezistă comparația. Spre deosebire de alianța atlantică, Imperiul Otoman nu doar că nu securiza și garanta integritatea teritorială a Principatelor, însă, de multe ori, după războaie în care adesea Țările Române erau principalele teatre de operațiuni militare, sultanii acceptau să folosească părți ale lor ca monedă de schimb în încheierea tratatelor de pace. Oltenia, Bucovina și Basarabia au fost, pe rând, cedate de otomani în urma negocierilor purtate cu habsburgii și rușii.
- Securitatea României are strict o perspectivă și responsabilitate națională, întrucât România nu se poate baza pe aliați. Ne-au trădat aliații de-a lungul istoriei?
- Cred că, mai degrabă, situația mai frecventă de-a lungul istoriei a fost cea inversă. România și-a trădat de cele mai multe ori aliații. Ceea ce nu a fost neapărat un lucru rău de-a lungul istoriei. Capacitatea de adaptare la contexte schimbătoare a fost chiar apreciată de observatori externi.
Churchill nu era malițios când considera România cel mai pregătit stat care intra în Primul Război Mondial, întrucât avea la dispoziție două variante de guvernare, una pentru eventualitatea victoriei Antantei, alta pentru cea a Triplei Alianțe. Germanii au perceput drept o trădare intrarea noastră în război de partea Franței, Angliei și Rusiei, deși România aderase în secret la Tripla Alianță încă din 1883. Tot așa cum ieșirea noastră din Axă, la 23 august 1944, a fost considerată de Hitler un act de trădare. Ambele decizii s-au dovedit, în cele din urmă, cele corecte pentru interesele statului român.
Maleabilitatea politicii externe este o tradiție îndelungată care a permis supraviețuirea politică a statului român. În timp ce polonezii și ungurii s-au dovedit mult mai intransigenți în politica lor externă, ceea ce a dus în cele din urmă la aneantizarea lor statală pentru perioade lungi din istorie, românii au dovedit un simț mult mai acut al realităților geopolitice, folosind în interesul național inclusiv arma politică a „trădării”.
Sau, în cuvintele mereu actualului Caragiale: „Pentru că eu am zis-o cu străbunii noștri, cu Mircea cel Bătrân și cu Vlad Țepeș, neică Zahario: îmi place trădarea!”.
- România, în perioada comunistă, era o țară cu industrie puternică, distrusă însă în perioada democrației românești, întrucât elita românească a vândut-o intereselor străine. Cât adevăr există în această observație?
- La finalul anilor ’80, România era un stat cu o industrie neperformantă pe plan internațional, neracordată la tendințele de pe piață și uzată tehnologic. În timp ce societățile occidentale definitivau tranziția către economii bazate pe sectorul serviciilor într-o lume postindustrială, România ceaușistă rămânea tributară modelului stalinist al industriilor grele, care produceau de dragul producției și nu al rentabilității.
Este însă adevărat că privatizarea industriei ceaușiste - una absolut necesară la acel moment - a fost făcută nu doar urechist, dar adesea grevată de fapte de corupție. Mulți dintre așa-zișii investitori strategici ai anilor ’90 s-au dovedit a fi niște escroci, care, în schimbul unor sume derizorii, au preluat active ale economiei naționale fără să-și respecte obligația de a investi în scopul rentabilizării lor.
Este de notorietate cazul Tepro Iași, la un moment dat cel mai mare producător de țevi sudate din Europa de Est, privatizată în favoarea unui producător de țevi din Cehia care, de fapt, avea intenția ascunsă de a scoate de pe piață uzina metalurgică din Iași. Însă nu e doar cazul unor investitori străini. De cele mai multe ori, de procesul de privatizare în condiții oneroase al perioadei de tranziție au beneficiat afaceriști români cu ramificații în zona politică, o parte apărând ca personaje principale în excelentul documentar din 2010 al lui Alexandru Solomon, Kapitalism - rețeta noastră secretă.