COMEMORARE COLECTIV. O cruce de pânză stropită cu vin, 64 de torţe aprinse şi o bucată de imn, cântată de corul Madrigal
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Au trecut trei ani de la tragedia din Colectiv. La ora 17:00, când lumea ar fi trebuit să se adune pentru comemorare, în parcul de la Unirii erau doar vreo 30 de oameni. Strânşi toţi în jurul pânzei decupate sub formă de cruce pe care Sandi Matei, protestatarul cu boxul, încerca să o prindă de nişte şipci de lemn.
El şi alți câţiva din mişcarea #rezist erau de o oră acolo. Şi-n timp ce făceau ultimele pregătiri, alimentând torţele cu un ulei special, la zece metri de ei se monta un gard din grilaje înalte, delimitând zona fântânilor arteziene.
Parcul e rupt în două. În nordul lui a rămas durerea celor care comemorează, iar în sud - prefaţa unei sărbători naţionale, căci corul Madrigal va cânta în decorul luminos al fântânilor, iar spectacolul va fi filmat pentru ziua de 1 decembrie.
La ora 18:00, printre grupurile răzleţe de oameni se plimbă cei care strâng semnături pentru iniţiativa "Oameni noi în politică". Pe braţele crucii din pânză albă o fată scrie cu markerul numele celor care au pierit în incendiul din Colectiv.
Marian Leuştean a reuşit să păcălească moartea, după ce a stat 5 săptămâni internat la Spitalul "Bagdasar Arseni". Acum trei ani, exact pe vremea asta, nici măcar nu bănuia că avea să treacă prin cumpăna vieţii lui:
"Mă uitam la televizor. Apoi m-a sunat un prieten, un fost toboşar, am vorbit cam o oră cu el la telefon. Pe urmă m-am îmbrăcat şi m-am întâlnit la Lujerului cu Costi, săracu’, şi cu Mihaela. Să mergem la Colectiv. Mergeam la petrecere, să ne simţim bine. Amândoi au murit. La pasajul Mărăşeşti, l-am luat şi pe Iulian Robu. Şi el a scăpat. Trăim azi doi din patru, câţi eram în maşină..."
Oamenii ies de la gurile de metrou şi se adună în jurul crucii albe care e întinsă direct pe caldarâm, ca un semn de aterizare.
E ora 18:30. "Acum trei ani, exact acum, eram acasă, în cartirul Tei, şi ne echipam ca să mergem în Colectiv", povesteşte Adrian Albu. "Era ziua de naştere a Elsei, sora mea, şi eram bucuroşi. A doua zi urma să mergem la nunta unui văr. Nici nu bănuiam...", continuă el.
Cei doi fraţi s-au scos unul pe celălalt din flăcări. Dar Elsa, care a suferit arsuri pe 40% din suprafaţa corpului, a murit la spital. Adrian a supravieţuit şi duce cu el cicatricile pe care focul i le-a lăsat pe piele şi în suflet.
În timp ce vorbim despre cum arăta viaţa acum trei ani, peste parcul Unirii şi peste crucea pe care au fost aşezate trei buchete de tufănele se înalţă versuri din imnul României, în interpretarea corului Madrigal.
"Murim mai bine în luptă, cu glorie deplină", un singur pasaj care avea să fie apoi reluat la nesfârşit.
Sandi împarte cele 64 de torţe oamenilor din mulţime. La intrarea în parc s-au adunat mai mulţi membri ai mişcării #rezist: Angi Şerban, Marian Moroşanu, dar şi Florin Bădiţă, care a venit îmbrăcat în costum de stofă şi-n bascheţi. Unul albastru, celălalt roşu.
La ora 19:00, e programat să înceapă marşul spre Colectiv. Dar tot atunci încep şi transmisiile live în buletinele de ştiri de la tv, aşa că oamenii aşteaptă.
Şi-n timp ce crucea străluceşte pe asfalt, în bătaia reflectoarelor, iar reporterii transmit în direct durere şi lacrimi, o voce spintecă murmurul.
"Asta e ziua noastră, a celor care ne-am îngropat copiii! Nu a partidelor, nu a altora! Unde eraţi voi, când noi plângeam la cimitir? De ce duceţi voi torţele?", îi întreabă femeia pe cei din jur.
E mama lui Matei Alexandru, decedat în spital la o săptămână după incendiu. Avea 26 de ani. "Interesează pe cineva ce s-a întâmplat în clubul ăla?", continuă femeia. "Ne e frică să spunem adevărul!"
"Sunt dac şi n-o să tac!", strigă de lângă ea un purtător de torţă. Pare din alt film. Şi peste toată această scenă absurdă se înalţă, din dreptul fântânilor, refrenul Madrigalului, cu moartea-n luptă şi gloria deplină. Iar artezienele ţâşnesc înalt, într-o explozie de lumină.
Când televiziunile termină şi-ncepe a doua ştire din jurnal, lumea se pregăteşte de plecare. Peste braţele crucii se toarnă o sticlă de vin, iar torţele sunt aprinse.
Ne înşirăm pe bulevard, vreo mie de oameni, înaintând spre fabrica Pionerul, ca într-o golgotă, cu crucea în faţă. În urma noastră lăsăm miros de vin şi de ulei ars.
"E ciudat mirosul, îmi aduce aminte de Colectiv", îi spune cuiva la telefon unul dintre supravieţuitori. "Şi e cumva ironic să te duci la cei care au murit în incediu cu foc. Mai bine le duceam borcane cu apă. Hai, cu apă sfinţită", admite el.
E ora 19:30. "Ce făceaţi acum trei ani pe vremea asta, domnule Chelba?" Păşeşte greu, şchiopătând, spre locul în care a început scrierea epilogului pentru băiatul lui de 33 de ani.
"Alexandru abia pleca de acasă. Era puţin răcit, i-au zis mai mulţi să nu se ducă. «Nu pot, sunt prietenii mei şi trebuie să mă duc». El a filmat concertul trupei Goodbye to Gravity. 33 de minute a filmat". "Asta făcea Alex. Dumneavoastră?"
"Eram un părinte mulţumit, copiii erau la casele lor, dolce far niente. Şi în câteva secunde, s-a răsturnat totul."
În dreptul altarului din faţa fabricii Pionierul sunt zeci de candele aprinse. E momentul solidarităţii, singurul din an. Părinţii sunt îmconjuraţi de necunoscuţi care îi aplaudă şi-i consolează, de reporteri care îi întreabă cum se simt şi ce aşteaptă. Peste numai zece zile, la următorul termen din procesul Colectiv, părinţii vor fi singuri în sala de judecată. Acolo, e doar Golgota lor.
Pe zidul exterior, numele clubului a rămas ştirb. Litera "o" a căzut şi s-a pierdut, precum timpul irosit în toţi aceşti ani. E cercul în care ne învâtim la nesfârşit, din acel octombrie 2015 încoace. Fără să ştim, fără să învăţăm, fără să înaintăm vreun pas.
Adrian Golu poartă un tricou negru pe care este imprimată fotografia fiului lui. A fost la el cimitir, înainte să vină la comemorare. "Pe 30 octombrie 2015, la ora asta, stăteam cu nepoteţul meu, care avea atunci 1 an. Părinţii ieşiseră în oraş. Pe la 10 şi ceva m-am întors acasă şi m-am uitat la televizor cu soţia, era «Vocea României»".
N-a bănuit nimic, n-a simţit nimic. Tudor îi dăduse un SMS în ziua aceea, "Nu ştiu eu prea multe, dar ştiu unde o să fiu diseară". Abia acum despică mesajul, literă cu literă. La Colectiv, Tudor a ajuns devreme, era cel care făcuse animaţia pentru videoclipul trupei.
La ora 23:30, tatăl a primit un apel de pe telefonul lui. "Am zis «să vezi că mă cheamă să-l iau cu maşina de la club»", mărturiseşte el. "Dar era asistenta de pe ambulanţă, care mi-a zis că băiatul are arsuri şi că-l duc la Municipal. Nu ne-am speriat, nu ştiam ce fel de arsuri. Am ajuns acolo, nimeni nu ne spunea nimic. Şi-am sunat eu pe telefonul lui. N-a răspuns. Apoi, mi-a sunat telefonul înapoi, era cineva de la SMURD, care mi-a zis că Tudor a fost internat. Abia atunci mi-am dat seama că e grav."
Iar Tudor a murit zece zile mai târziu. Avea 28 de ani.
La Narcis Hogea au venit colegii fiului. El îi îmbrăţişează fericit şi-i măsoară din priviri pe fiecare. "Mai creşteţi mult, măi?", se miră sincer. Fiul lui, Alexandru, avea 19 ani când a fost înmormântat.
E ora 21:00. Acum trei ani, pe vremea asta, ei încă mai trăiau. La artezienele de la Unirii e linişte. Madrigalul a terminat cu moartea-n luptă şi cu gloria deplină. Pe scările de la metrou, un puşti cântă "Knockin' on heaven's door".
Cântă trist şi din tot sufletul, ca şi cum ar cânta în faţa porţii raiului, iar în cutia de la chitară stau aruncate patru bacnote mici.
Citește și:
- Tolo: 3 ani de la incendiul Colectiv – „Luptați pentru viața voastră!. Ceva ce s-a întâmplat la puțin timp după ce răniții au ajuns în spitale i-a șocat pe părinți
- OPINIE/ 153 de secunde. Iadul din care nu am învățat nimic
- EXCLUSIV/ La 3 ani de la incendiul din Colectiv, Bănicioiu spune că nu s-a opus transportării răniților grav în străinătate. „Este o mare eroare şi este o mare minciună. Ce declara fostul ministru în 2015
- 3 ANI DE LA COLECTIV. Flavia Lupu, supraviețuitoare a tragediei. „În perioada asta e cel mai greu. Reîncep coșmarurile…
- EXCLUSIV/ Lacăt pe durere. Imagini surprinse la «Colectiv», la 3 ani de la tragedie: zidurile care strigă și nepăsarea care doare
- 3 ANI DE LA INCENDIUL DIN COLECTIV| Zeci de operații. Sute de ore de kinetoterapie. Milioane de speranțe… Cea mai mare temere a Adinei, supraviețuitoare a incendiului din Colectiv: Durerea mea e că se poate întâmpla din nou
