Fața bună a României, evidențiată de o tânără refugiată din Ucraina: „Îmi vine să spun mulțumesc la fiecare pas. Toată lumea încearcă să ne normalizeze viața”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Valeria, o tânără din orașul Zaporojie, s-a stabilit de câteva săptămâni în Timișoara, și-a găsit de muncă și a fost avansată după o săptămână. Libertatea a petrecut o zi cu ea, la muncă și în noul „acasă” din orașul de pe Bega.
Cuprins:
- „Atunci am decis să plecăm din Ucraina”
- Apartament cu două camere
- „Dacă”
- „Rușii ne bombardează”
- Ce ar spune pisoiul Kilka
- Când ieși din casă doar ca să alergi
- Telefonul
- Trenul de evacuare cu destinația secretă
- „Am fost norocoase”
- „Come to Romania!”
- Țineți minte trei cuvinte: jobs for Ukraine
- „Toată lumea încearcă să ne normalizeze viața”
- „Am putea sta în casă, să plângem, dar cine ar câștiga din asta? Nimeni”
- Iubitul îi trimite flori din Cernăuți
- Acum, aici
- „Like water”
„Trebuia să fugim 3-4 km pe întuneric, de acasă la adăpost. Ne era frică să stăm acasă. Ne era frică să fugim la adăpost”, începe mărturia Valeriei, din sufrageria apartamentului ei din Timișoara.
„Atunci am decis să plecăm din Ucraina”
„Într-o noapte, la ora 3, când am ieșit de la adăpost, am văzut pe cer ceva ce semăna cu o stea căzătoare. Era o bombă. Atunci am decis să plecăm din Ucraina”, povestește Valeria, o tânără ucraineană, în vârstă de 26 de ani.
Valeria vorbește fluent o engleză învățată în copilărie, mulțumită părinților ei, care și-au dorit mai multe pentru ea, spune ea. Este anxietatea, complementară, a părinților și copiilor deopotrivă. „Să vrei mai mult”.
Dar iată că aceeași engleză pe care a învățat-o de gura alor ei a exersat-o apoi în zeci de orașe și țări, în cei opt ani în care a lucrat ca ghid turistic.
Apartament cu două camere
Astăzi, Valeria locuiește și lucrează, împreună cu mama ei, Ludmila, și o vecină, Lidia, în Timișoara. Discutăm la sediul unei firme de confecționat cutii de ciocolată, unde Valeria lucrează de o săptămână.
Apoi mergem în apartamentul cu două camere în care cele trei femei încep o viață nouă în România. E un apartament mic, în care și-au adus viața în două trolere, sprijinite acum într-un colț.
„Dacă”
Dacă nu ar fi început războiul, pe 8 martie ar fi fost într-un avion cu destinația Turcia, să-și continue jobul de ghid turistic.
Dacă nu ar fi început războiul, Valeria nu ar fi fost în România.
Dacă nu ar fi început războiul, viața ar fi continuat într-un fel în care simțea că are controlul asupra ei.
Dar războiul a început pe 24 februarie.
„Rușii ne bombardează”
„Înainte de război, viața mea era interesantă”, spune Valeria. Lucra de la 18 ani ca ghid turistic și călătorea mai mereu. În ultimii ani, a trăit între Turcia și Ucraina. În iarnă s-a întors acasă, în Zaporojie, un oraș prin care trece Niprul, aproape de granița cu Rusia. „Prea aproape de granița cu Rusia”, sunt cuvintele tinerei.
Vestea începerii războiului a intrat în viața ei în dimineața zilei de 24 februarie, când a sunat-o mama ei.
Mama, Ludmila, o pensionară în vârstă de 61 de ani, lucra câteva ore pe săptămână la registratura spitalului din Zaporojie. „Rușii ne bombardează”, i-a spus femeia, trezită cu noaptea-n cap ca să ajungă la spital.
Valeria a crezut inițial că e o glumă proastă. Apoi s-a dezmeticit și a înțeles că teama care se insera uneori în discuțiile lor „despre Rusia” devenise realitate.
Dar optimismul, instinctul de supraviețuire sau poate un pic din fiecare au intrat în funcțiune. „Probabil o să fie doar o chestie de o zi”, și-a zis tânăra.
Ce ar spune pisoiul Kilka
Cele două locuiau împreună în apartamentul familiei. Mama ei este din Donețk, teritoriul disputat și ocupat de ruși în 2014. „Războiul ăsta deja începuse pentru familia noastră.”
Tatăl Valeriei s-a mutat la sat, să o ajute pe mama sa, în vârstă de 80 de ani, paralizată.
Doar că războiul nu a fost doar o chestiune de o zi, așa cum au sperat.
Au început să-și petreacă nopțile din Zaporojie într-un adăpost de sub o școală. Îl descriu ca pe un spațiu „murdar, ud și rece” în care se înghesuiau și 1.000 de persoane. Adulți cu copii, adulți cu animale de companie, adulți cu sticle de apă. Valeria și Ludmila, cu pisicul lor de patru ani jumate. Pisoiul Kilka ajunsese parte a familiei după ce Valeria l-a adoptat de pe străzile din Turcia și l-a luat în Ucraina.
„Locuiam în Turcia însorită și m-ai adus la război. Come on!”, spune ea că își imagina că i-ar spune pisoiul în situația asta, dacă ar vorbi.
Când ieși din casă doar ca să alergi
La început n-au vrut să plece, dar „din zi în zi a început să fie din ce în ce mai greu”. Alarmele care îi anunțau că trebuie să meargă la adăpost sunau din ce în ce mai des. După ora 19 nu mai puteau ieși din casă. Afară, străzile erau pustii și neluminate. Ieșeau din casă doar ca să fugă câțiva kilometri până la adăpost. Alergau pe întuneric 3-4 kilometri. Erau nevoite să meargă și de trei-patru ori pe noapte la adăpost. Totul devenise „un coșmar”.
Pe 3 martie au plecat.
Telefonul
Și-au făcut bagajele în 40 de minute. Telefoanele sunt cele mai importante. Telefoanele sunt cele care au făcut nu doar acest război vizibil, ci și suportabil, într-un fel, pentru oameni. Sunt aceleași telefoane pe care corespondentul Libertatea de la Kiev, jurnalistul Mircea Barbu, le-a văzut ținute în mână, literalmente toată noaptea, de oamenii care s-au adăpostit în stațiile de metrou din Kiev.
„Toată viața mea e aici”, spune Valeria și scoate telefonul din buzunar. Intră în galeria foto și arată o poză de pe 22 februarie seara, de la o cină cu o prietenă și mama. „O seară obișnuită”. Penultima.
„Am lăsat totul acasă - electrocasnice, poze, mâncare. Am luat actele noastre și ale casei pe care ÎNCĂ o avem în Ucraina”. Un apartament pe care terminaseră să-l renoveze cu doar o săptămână înainte de război și în care investiseră o bună parte din economiile familiei.
Trenul de evacuare cu destinația secretă
În ziua plecării, li s-a alăturat și Lidia, o vecină al cărei soț a rămas, la fel ca tatăl și prietenul Valeriei, în Ucraina. Femeile și pisoiul mustrător s-au urcat într-unul din trenurile care circulau doar ca să ducă oamenii mai aproape de ieșirea din Ucraina.
Ca multe alte trenuri, această garnitură nu avea destinația anunțată, din motive legate de siguranța pasagerilor. Când totul se va termina, căci se va termina, crede și Valeria, scriitorii sud-americani vor rămâne șomeri față de suprarealismul războiului din Ucraina. „Urcați în vagoane. Plecăm spre salvare, dar nu știm unde”.
A fost un tren de 100 de locuri, dar în care s-au înghesuit, estimează femeia, 500 de oameni ca să își găsească salvarea.
Valeria, Ludmila, Lidia și pisoiul Kilka au împărțit un singur loc într-o călătorie de aproape 24 de ore. „Dormeam cu rândul, câte două ore”, povestește Valeria. Au fost orele în care au început să se formeze „ca o familie”, așa cum se simt acum.
„Am fost norocoase”
Au mers, au mers și au trecut granița cu Polonia, aproape fără să stea la vamă, în 15 minute. Era granița solidarității „Nu e bine să zici asta pe timpul războiului, dar sunt foarte norocoasă. Am fost norocoase”. La câteva minute după ele, mii de ucraineni au ajuns la graniță, unde s-au format cozi întinse pe mai multe zile.
„Am trecut, suntem în siguranță. Dar ce facem acum?”, s-au întrebat femeile înainte să apuce să-și tragă sufletul. Au stat două nopți într-un centru pentru refugiați organizat într-o sală de sport din Polonia. Valeria a început să-și caute un job. Nu a găsit nimic.
„Come to Romania!”
Numărul mare de refugiați din jur o făcea să creadă că sunt cu toții în aceeași situație și tuturor le va fi greu să-și găsească de muncă. Descurajarea nu a durat mult, fiindcă o prietenă din Deva i-a scris un mesaj: „Lera, come to Romania!”.
Înainte de război, Valeria mai fusese o dată în România, dar doar în tranzit. Mama ei ieșise din Ucraina o singură dată, când a vizitat-o în Turcia. România era o necunoscută și pentru prietena lor, Lidia.
Dar s-au urcat din nou în tren și au ajuns într-un loc nou, România, pe care acum Valeria începe să-l numească deja „acasă”.
Țineți minte trei cuvinte: jobs for Ukraine
Au petrecut câteva zile la prietena ei din Deva. Suficiente ca să-și găsească un apartament și locuri de muncă pentru toate trei, în Timișoara.
Apartamentul l-au găsit pe un grup, unde proprietara anunțase că vrea să ofere, gratuit, un apartament pe care îl avea înainte pus la închiriere unor refugiate din Ucraina.
Joburile și le-au găsit prin platforma</strong><a href="https://jobs4ukr.com/"><strong> jobs for Ukraine</strong></a><strong>, dedicată ucrainenilor care doresc să își găsească un loc de muncă. Platforma oferă joburi atât persoanelor care au plecat din Ucraina, dar și celor care au rămas acolo.
Până azi, peste 2.400 de ucraineni și-au făcut cont pe platforma unde există aproximativ 1.600 de oferte de joburi, din 33 de țări.
„Toată lumea încearcă să ne normalizeze viața”
S-au angajat, toate trei, la o firmă unde asamblează cutii de ciocolată. Mama s-a angajat mai mult „ca să nu stea în apartament și să se gândească doar la situația de acasă”. Au contracte pe perioadă nedeterminată, primele trei luni fiind de probă.
Îmi vine să spun mulțumesc la fiecare pas. Toată lumea încearcă să ne normalizeze viața.Valeria:
Valeria a fost promovată într-o săptămână de la angajare. A început pe linia de producție, iar acum se ocupă de partea de vânzări, adică administrarea și procesarea comenzilor și comunicarea directă cu clienții.
„E foarte determinată și deschisă, ne-a dat o energie faină”, spune Simona Diaconu, reprezentanta firmei la care lucrează cele trei femei.
La câteva zile după ce au ajuns în Timișoara, s-au dus să se înregistreze la Centrul pentru refugiați din oraș. Au spus că nu au nevoie de nimic, „avem job, avem casă.” „Sunteți refugiații perfecți”, li s-a răspuns.
„Am putea sta în casă, să plângem, dar cine ar câștiga din asta? Nimeni”
„Este ușor să trăim aici, pentru că multe lucruri sunt similare”. Au descoperit, ca noutate, mămăliga cu brânză și smântână. În rest, li se pare că, din punct de vedere culinar, România seamănă cu Ucraina. Și priveliștea de pe balcon, dimineața, seamănă cu ce vedea acasă: pomi înfloriți într-o primăvară renăscută, neașteptată, reinterpretată.
Merg la lucru într-un singur schimb, de dimineață, iar la ora 16, un coleg care locuiește în același cartier le aduce cu mașina acasă. „Încercăm să ne continuăm viața. Am putea sta în casă, să plângem, dar cine ar câștiga din asta? Nimeni”, spune Valeria.
A început cu un salariu un pic mai mare decât minimul pe economie, dar spune că are de unde să crească. În jobul anterior câștiga și câte 1.500 de euro lunar. „Nici când m-am dus în Turcia nu am avut un salariu mare din prima zi”.
Înapoi acasă, își fac o cafea și așteaptă să fie seară, să vorbească cu cei dragi, rămași în Ucraina.
Între timp, Valeria învață din niște cursuri primite de la lucru, pentru noua poziție pe care o ocupă, Ludmila a început să învețe română, iar Lidia - să picteze din nou. Primul tablou din România este cu niște flori roz, pe care le-a văzut în parcul din Timișoara în care se plimbă uneori seara.
Iubitul îi trimite flori din Cernăuți
Există în continuare și momente surpriză, în regia celor dragi. La începutul săptămânii, Lera a primit un apel de la un curier. Tocmai primise un buchet enorm de trandafiri roșii și un ursuleț de pluș alb de la prietenul ei din Cernăuți.
În timp ce Ludmila și Lidia așteaptă ziua în care vor păși din nou în Ucraina, Valeria se gândește să rămână mai mult în România, chiar și după război. Chiar dacă firmele cu care lucra în Turcia i-au oferit deja de lucru, le-a refuzat. Nu se jenează să spună de ce: „E doar psihologia războiului, dar nu mai vreau să lucrez sau să stau în același loc cu rușii”. În plus, „și după ce războiul se va încheia, oamenii din Ucraina nu vor călători, își vor reface casele”, explică tânăra.
„Aici e incredibil, dar acasă e acasă”, spune însă mama. Pentru ea, cel mai greu, în afară de distanța față de soțul ei și casa lor, este blocajul lingvistic și incertitudinea. Era la o vârstă în care voia să se bucure de pe margine de cum copiii ei își trăiesc viața. Mai are un băiat, plecat la muncă în Polonia. Îi place ideea de a călători, dar pentru copiii ei, nu pentru ea.
Toată mintea mea e acolo, doar corpul e aici. Lidia, mama care abia așteaptă ziua în care se va putea întoarce în Ucraina, la soțul ei:
Acum, aici
Când se trezește, primul lucru pe care Valeria îl face este să-și sune tatăl, să vadă dacă este bine. „Tata e curajos”, „Gătesc, am grijă de bunica, e ok, se va încheia în curând”, îi spune în loc de bună dimineața bărbatul.
Apoi, femeia își sună prietenul și prietenii.
„Dacă cineva îți scrie să te întrebe cum ești, înseamnă că te iubește”, crede tânăra. La gât are un lănțișor primit de la mama ei în urmă cu zece ani, „să o apere de ochii răi”.
Și relația dintre părinții ei s-a schimbat de când a început războiul. „Nu mi-am mai văzut părinții, căsătoriți de 32 de ani, vorbind așa. Se dusese dulceața dintre ei, acum vorbesc din nou cu iubire și dor”. Tânăra spune că a învățat în ultimele zile că „dacă toți oamenii dragi sunt în viață, am ce să mănânc și sunt sănătoasă, înseamnă că am totul”.
„Like water”
Zilele sunt pline, iar când dorul strigă din interior, mai ales seara, tânăra se plimbă pe malul Begăi. Își amintește că mereu a trăit în locuri cu apă, de la Niprul lângă care a crescut, la Marea Marmara cu care s-a răsfățat în Turcia, la Bega pe care o cunoaște acum. Iar apa îi dă sentimentul că oriunde poate fi acasă.
