Avertisment din Africa de la un scoțian, mare antrenor de atletism: România trebuie să-și recreeze cultura sportului ca să reușească! ”Cultura unui domeniu, că e sport, sunt afaceri, orice, creează motivație pentru generații întregi”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
”Nașul atletismului kenyan”, Colm O’Connell, este antrenorul care a format 25 de campioni mondiali până în prezent. Printre ei, și recordmenul la proba de 800 de metri, David Rudisha. Bărbatul a ajuns în Iten, Kenya, în anii ’70 ca profesor și a devenit o legendă.
Cuprins:
- Am ajuns la capătul poveștii din Iten, unul dintre locurile mitice ale lumii moderne.
- Am vorbit cu un mare antrenor al lumii despre Gabi Szabo și Maricica Puică, pe care nu le-a uitat niciodată.
- Și îl ascultăm pe Colm O’Connell cum definește cu precizie unul dintre cele mai vagi cuvinte ale prezentului: cultură. Cultura democratică, cultura sportivă, cultura afacerilor, cultura politică.
- Pentru acest bărbat care antrenează în Kenya de aproape o jumătate de secol ”Cultura înseamnă motivația care rezultă din munca unor generații, pe parcursul deceniilor”.
Kelvin, un băiat de 15 ani uscat și înalt, stă de o oră în poarta casei lui Colm O’Connell. „Am nevoie de un program de antrenament și poate Brother Colm mă poate ajuta”, spune băiatul.
Pe tricoul lui galben, cu un număr mai mic, e scris îndemnul „Aleargă ca la 10 zece ani!”. Azi se întâlnește în sfârșit cu antrenorul care îi spune că îl poate primi după-amiază.
„Eu sunt din tribul Masai. Toți de la mine din sat sunt așa înalți. La fel ca David Rudisha”, îmi explică băiatul.
Nu înălțimea l-a făcut pe Rudisha să doboare în 2012 recordul mondial la proba de 800 de metri. A muncit din greu, s-a antrenat ca un nebun, a făcut multe sacrificii și, în plus, l-a avut antrenor pe Colm O’Connell.
43 de ani pentru un vis
La un astfel de traseu visează și Kelvin. Și a ajuns să-l aibă antrenor datorită înălțimii. „Era cel mai înalt dintre toți, poate doar pentru asta l-am remarcat...”, spune mai în glumă mai în serios antrenorul lui astăzi.
Kelvin a plecat la alergat înainte să-l doboare soarele amiezii. Iar Brother Colm m-a primit în casa sa modestă din curtea Liceului „St. Patrick”, unde și-a petrecut ultimii 43 de ani și de unde a format zeci de campioni mondiali.
Bărbatul care venise ca profesor la o școală din necunoscutul pe atunci orășel Iten, fără să știe să antreneze, este astăzi supranumit „nașul atletismului kenyan”.
L-am provocat: „Dacă veniți mâine în România, în câtă vreme vom avea un campion mondial?”. Mi-a răspuns printr-o întrebare: „Mai aveți încă o cultură a alergatului în România?”
„M-am bazat în linii mari pe atleții tineri să mă învețe să antrenez”
-Vă amintiți ziua în care ați ajuns în Iten?
-Am venit pe 16 iulie 1976, am ajuns pe întuneric, era multă umezeală. Iulie e în anotimpul ploios. S-a mai schimbat clima în timp. Știam că vin la o școală cu tradiție în sport, dar și în domeniul academic. Dar eu am ajuns aici ca profesor, nu aveam de-a face direct cu sportul. Dar, aveam un interes sportiv. Antrenasem și puțin fotbal înainte de a veni. Nu era chiar un domeniu nou, doar că am trecut de la fotbal la atletism.
Întreaga zonă de aici, din Africa, avea o reputație bună, am avut campioni olimpici de aici din zona Rifturilor, deținători de recorduri mondiale.Colm O'Connell:
-Reputația exista.
-Da, școala avea o echipă bună de track. Problema era cine va continua programul, fiindcă profesorii care veneau aveau contracte pe perioadă determinată. Foarte repede am intrat în lumea sportului din școală. Nu doar atletism, școala avea rezultate la volei, baschet, fotbal, hochei, tenis și badminton, tenis de masă. Multe activități sportive. St. Patrick e un liceu internat pentru băieți, adică elevii sunt aici tot timpul, ceea ce face antrenatul mult mai ușor.
-Și cum s-a conturat traseul de la acel moment până la prima medalie?
-Să ne amintim că Iten în 1976 era foarte izolat, școala era în centrul orașului. Lumea cunoștea Itenul prin liceul „St. Patrick”, nu invers. Competițiile erau legate de școli și programul școlar a început cu competiții între școli, apoi la nivel de provincie și abia apoi la nivel național. La acel moment, mulți atleți care reprezentau țara nu veneau din școli, ci din rândul forțelor de ordine, poliție sau din rândul bursierilor care fuseseră în SUA. Mai târziu, copiii au început să fie pregătiți încă din școală și eu am făcut parte din această strategie. A trecut însă ceva timp până când tinerii care veneau la noi în școală să ajungă la un nivel de expunere. Nu erau atâtea competiții cum avem azi.
Învățam și eu să devin antrenor, pentru că nu aveam pregătire de antrenor. Așa că m-am bazat în linii mari pe atleții tineri să mă învețe să antrenez. Dar pe atunci aveam destul timp și Iten era un loc destul de izolat. Așa că aveam premizele pentru a-mi dezvolta abilitățile de antrenor. Nu era nicio grabă.Colm O'Connell:
Un deceniu de muncă pentru o medalie
-Primul succes?
-Primul medalist a apărut la zece ani distanță, 1986, am avut campion mondial la juniori, adică sub 20 de ani, la Atena. La 20 de kilometri de aici avem și o școală de fete și am început să antrenez și acolo. Iar în 1986 am avut o medalie de aur la băieți și una de la fete. Aceasta a fost cam prima expunere internațională. A fost un moment bun și să-mi evaluez calitatea antrenoratului, să văd dacă ce făceam era potrivit, dacă îi ajuta pe tineri, dacă era la standarde internaționale.
-Și la Olimpiadă?
-Prima medalie olimpică a fost în 1988, în Seul. Deci mi-a luat 12 ani să produc un campion olimpic de aur. Și de atunci a luat avânt. Mi-au luat licența de antrenor și pe finalul anilor 80 sportul a început să devină profesionist. Înainte de asta trebuia să ai și un alt job ca să te întreții și să te și antrenezi. Din acest moment atleții au început să vadă atletismul ca pe o carieră.
Cercetările științifice nu au demonstrat că atleții kenyeni ar avea avantaje genetice
-Și care sunt avantajele pe care le au kenyenii?
-Nu au avantaje naturale sau genetice. Avantajele pe care le au sunt dobândite. Este un avantaj să te antrenezi la altitudine, Iten fiind la 2400 de metri peste nivelul mării. Ce poate fi considerat un factor este faptul că mulți dintre cei care aleargă în Kenya și și-au construit cariere de succes s-au născut și au crescut în această zonă înaltă. Iten este o zonă fără malarie. Acum 40 de ani, niciun european nu venea să se antreneze aici, nici nu era cunoscut, dar se gândeau la pericolele antrenării: aveți săli de gimnastică, cabinete medicale...
Oamenii au crezut ceva vreme că au avantaje naturale kenyenii. Se spunea că au și avantaje genetice. Dar toate cercetările care s-au făcut pe atleții din zonă, genetică, dietă, biopsii musculare și alte cercetări, dar nu au dovedit nimic concluziv.Colm O'Connell:
-Cum vă alegeți atleții?
-Avem un sistem școlar bine organizat în ceea ce privește competițiile în Kenya. Așa că avem oportunități bune de a vedea copii alergând de la 13 ani. Și putem repede identifica talentele. Școala generală are un rol important în ajutorul pe care îl dau antrenorilor ca mine în recrutarea tinerilor sau să integreze atleți tineri în programul nostru. Noi nu trebuie să recrutăm atât de mult, pentru că avem un program destul de cunoscut, așa că oamenii aplică.
Îmi amintesc de cazul lui David Rudisha care a venit la o competiție școlară în 2004, să-și reprezinte județul.
-Și l-ați remarcat?
-Da, l-am văzut. Dar nu ca un mare talent. Nici măcar nu a câștigat. A alergat 200 de metri și a ieșit pe locul cinci sau ceva de genul ăsta. La acea vârstă nu contează doar să câștigi. De altfel, mulți dintre atleții de succes nu erau câștigători la acel nivel.
Trebuie să te uiți mai profund decât la suprafață, nu contează doar să fii pe podium. La acea vârstă, câștigi că poate ești mai mare decât alții, poate ai avut un antrenor, poate ai avut parte de o școală care te-a mai trimis la competiții, pe alții nu.Colm O'Connell:
-Și cum l-ați ales?
-Echipa lui David Rudisha a stat aici la „St. Patrick” și când a concurat am văzut cursa. Era cel mai înalt dintre toți, poate doar pentru asta l-am remarcat... A alergat 200 de metri și n-a câștigat. Apoi l-am mai văzut la o altă competiție și mi-a rămas în minte. Și l-a un moment dat l-am abordat și l-am cooptat în programul meu.
Evoluția lui David Rudish a durat mult, a fost nevoie de timp, de antrenament, tehnici de alergare și apoi cel mai mare pas a fost să se mute de la cursele de sprint la cele de 800 de metri. Un lucru care nu l-a încântat la început, el credea că e făcut să fie un sprinter și atât. Restul e istorie.Colm O’Connell:
Zeci de ani de recorduri neclintite
-Ce credeți despre recordul lui Eliud Kipchoge la maraton? Devine atletismul un sport de echipă ușor, ușor?
-Reușita lui Eliud Kipchoge este unică și implementarea sa trece de lumea atletismului. A atras atenția lumii atletismului, a promovat ideea de alergare pe șosea și a forțat limitele a ceea ce se credea că poate face un om.
Eliud a devenit noul star printre tinerii atleți, poate că sportul avea nevoie ca cineva să îl înlocuiască pe Husein Bolt, fiindcă sportul are nevoie de figuri individuale și pe reușite individuale.Colm O'Connell:
-Cum îi priviți performanța?
-Dar în lumea atletismului pur, ținta de 2 ore la atletism trebuie atinsă în condiții sportive normale. Recordul său nu va fi recunoscut. Multe aspecte din jurul acestei performanțe nu poate fi implementat de un alergător de performanță normal. Promoterii trebuiau să fie siguri că el va reuși, fiindcă au investit enorm. A fost un test al caracterului și un test a ceea ce se poate face în circumstanțe bine calculate.
-Atletismul este un sport greu. De exemplu, recordul Doinei Melinte în 1990 la 1600 de metri sală a fost doborât abia după 26 de ani, la Beijing. E o muncă greu. Ce se poate dovedi în continuare în atletism?
-Cel mai doborât record din ultimii 20 de ani este maratonul. Poate pentru că se pot face mai multe lucruri în cadrul maratonului, fiind un eveniment care durează mai mult, pot schimba cum se aleargă, pacingul (ritmul), tipul încălțărilor, băuturile energizante care sunt pe piață. Nu știu alte probe care să aibă atât de des recorduri.
De exemplu, în cazul lui Eliud, a alergat pe teren plat, nu a avut vânt din față, a alergat în cerc. Așa că maratonul și alergarea de șosea sunt competițiile unde recordurile se doboară mai des.Colm O'Connell:
-Vedeți atletismul și alergarea ca un sistem complex.
-Da. Ai dat exemplu proba de 1600 de metri femei care a avut nevoie de 26 de ani să fie doborât. Sunt influențat de proba de 800 de metri bărbați. Sebastian Cole, actualul președinte al IWF a doborât recordul în 1981. Acum sunt în 2019. Sunt 38 de ani. Numai trei oameni au doborât recordul: Sebastian Cole, Wilson Kipketer, kenyan de la Liceul „St. Patrick” care însă a reprezentat Danemarca, și David Rudisha.
În 38 de ani, proba de 800 de metri a fost mișcată cu doar 0,8 secunde, nici măcar o secundă. Recordurile pot fi extrem de grele.Colm O'Connell:
-Se poate spune că am atins limita corpului și a minții umane?
-Spun că trebuie să ai circumstanțele și condițiile perfecte. Uneori poate fi și puțin noroc la mijloc. De exemplu, când David Rudisha a doborât recordul mondial la Londra în 2012, a mers în acea finală purtând presiunea așteptărilor tuturor și a faptului că era favoritul cursei, apoi voia să câștige o medalie de aur, nu neapărat să doboare recordul. Liniile după care te ții nu sunt proiectate de un computer, nu ai niciun control, toți ceilalți atleți îți sunt adversari, nu prieteni sau peacemakers, toți sunt acolo să câștige, condițiile meteo, putea să plouă, să bată vântul, nu putea să controleze nimic. Finala a avut o dată fixă. Așa că toate factorii care să ducă la victorie erau dificil de atins. Nu a avut de ales, a trebuit să alerge. Trebuie să privești întreg tabloul în care s-a doborât recordul. Așa că este uman posibil, dar în anumite circumstanțe. Unele recorduri au fost de nedoborâte atât de mulți ani pentru că este foarte dificil.
România poate să privească către generația Gabrielei Szabo, spre Maricica Puică...Colm O'Connell:
-Vă lansez o provocare. Dacă ați veni mâine să antrenați, în câți ani credeți că am număra medalii la campionatele mondiale sau olimpice?
-N-am idee. Depinde de multe lucruri. Depinde de sistemul pe care îl aveți în România, depinde de motivația tinerilor de a deveni atleți de succes. În această zonă a Kenyei avem o motivație puternică în rândul atleților, multe modele de succes și exemple, îl avem pe Eliud Kipchoge, Vivian Cheruiyot, Mary Keitany, care va alerga la New York sâmbătă (2 noiembrie 2019). O avem pe Edna Kiplagat, îl avem pe David Rudisha... Voi încă aveți în România cultura alergatului sau trebuie să reconstruiți una?
Acum cultura alergatului este aici în Iten, Kenya. Există o cultură a fotbalului în Brazilia, Germania sau Franța, una a baschetului în SUA. Dar trebuie să construiești cultura, motivația.Colm O'Connell:
-Vă place sistemul kenyan?
-Kenyenii de aici sunt foarte motivați pentru că ei văd că pot să reușească, e un sistem bine organizat care identifică talentele de la 13, 14, 15 ani și multe oportunități ca ei să fie susținuți până când ajung în vârf. Datorită motivației, kenyenii sunt pregătiți să muncească din greu, îi vezi cum aleargă peste tot pe stradă, în centrul vieții lor este alergatul. Prin încurajări și motivare, și voi puteți avea succes.
Sunt sigur că România poate să privească către generația Gabrielei Szabo, a mai fost o doamnă numită Puică și ea a câștigat olimpiada din Los Angeles la 3000 de metri. Era din România? Corect. Deci a existat o cultură a alergării. Trebuie să fie construită de la o vârstă fragedă. Și e posibil și în Europa Colm O'Connell:
-Alții au reușit.
-Și voi, românii ați reușit. Să vă dau un alt exemplu. În 1995, Gothenburg a găzduit campionatul mondial și Suedia nu a câștigat nicio medalie în propriul lor oraș. A fost un semnal de alarmă pentru ei. Așa că au început un program de antrenament și în timp au început să producă sportivi de succes. Și în 10 ani au început să domine campionatul mondial. Nu e necesar să ai persoane tehnice, tehnica alergării se poate învăța, e partea ușoară a problemei, contează cultura, pasiunea, motivarea.
