Laurențiu Mihu, jurnalist român stabilit la Paris, despre protestele din Hexagon: „Francezii simt că sărăcesc, sunt iritați de constrângerile bugetare pe care le invocă guvernul”
Urmărește Libertatea in Google Discover
În aceste zile, în Franța se desfășoară proteste antiguvernamentale ample, marcate de violențe și acte de vandalism. Atmosfera socială reprezintă un indicator electoral important, întrucât în primăvara anului viitor vor avea loc alegeri prezidențiale, iar Emmanuel Macron nu va mai candida.
Cuprins:
- Motivele care i-au scos pe francezi în stradă
- „Rolul decisiv revine unor grupări asociate extremei stângi, ca și unor bande infracționale”
- „Un clivaj tot mai pronunțat între condițiile de viață ale tinerelor și cele ale pensionarilor”
- Cu ochii pe alegerile prezidențiale
- Rusia și campaniile de dezinformare
Pentru a înțelege atmosfera electorală, cauzele polarizării, dar și lupta politică dintre moderați și extremiști, Libertatea a realizat un interviu cu Laurențiu Mihu, jurnalist român care trăiește de cinci ani la Paris și care se ocupă de politica internă franceză.
„Există o evidentă creștere a costului vieții și o evidentă erodare a puterii de cumpărare. La baza acestor fenomene stau, bineînțeles, elemente imputabile actului de guvernare local, dar nicio minte lucidă nu poate face abstracție de impulsul decisiv pe care l-a dat criza energetică. Căci, apropo de Trump: dacă francezii (și nu numai ei, printre europeni) plătesc azi un preț exorbitant pentru un plin de benzină sau motorină, asta îi poate fi imputat în primul rând președintelui SUA, căci el a aruncat în aer Orientul Mijlociu, iar odată cu asta circulația, fluxurile și prețul petrolului. Cât privește violențele absolut de neînțeles, indiferent cât de mari ar fi nemulțumirile, aici, în Franța, unii comentatorii au început chiar să vorbească de un soi de specific francez. Trebuie remarcat că la originea lor e o minoritate de indivizi, majoritatea demonstranților fiind totuși pașnici. Acei indivizi își fac de ceva vreme simțită prezența aproape la orice fel de manifestare publică, chiar și la cele în care e exprimată bucuria - până și victoria echipei Franței într-un meci de fotbal a devenit sursă de îngrijorare în acest sens, iar vara aceasta a demonstrat din plin acest lucru”, explică el pentru Libertatea.
Laurențiu Mihu are o experiență de peste 20 de ani în presă. El a scris, între altele, la Evenimentul Zilei, România liberă și Digi24. Din anul 2021, Mihu este redactor-șef al site-ului Universul.net. De cinci ani, el locuiește la Paris, de unde acoperă teme de politică externă și actualitatea românească de politică internă.
Motivele care i-au scos pe francezi în stradă
-Libertatea: Ce se întâmplă în Franța? De ce există o nemulțumire atât de puternică și de ce protestele au o componentă violentă?
-Laurențiu Mihu: Există un răspuns caricatural la această întrebare, iar cel mai celebru propagator al său nu este un francez, ci însuși președintele american.
După Donald Trump, sâmbătă, Franța a luat foc din cauza politicilor privind imigrația. Spunând asta, liderul SUA nu doar că și-a exportat încă o dată obsesiile, ci a și demonstrat o profundă necunoaștere a realităților franceze, de exemplu inclusiv un pronunțat amatorism privitor la mișcarea „vestelor galbene”. Protestele acestei mișcări, derulate în anii 2018-2019, au devenit punct de referință în materie de dezordine publică și violențe de stradă. Iar acolo nu a fost nicidecum o chestiune ce putea fi redusă la tema imigrației - revendicările au fost în esență unele sociale (prețul crescut al carburantului, pe fondul introducerii unei taxe), participanții au fost cât se poate de „autohtoni”, în special din păturile așa-zis populare, iar sondajele au relevat că mișcarea s-a bucurat de un robust suport moral în rândul populației generale. Nemulțumirile de acum, care tocmai au scos în stradă peste jumătate de milion de oameni, sunt cât se poate de reale și în mare parte pot fi întâlnite de-a lungul și de-a latul continentului.
Există o evidentă creștere a costului vieții și o evidentă erodare a puterii de cumpărare. La baza acestor fenomene stau, bineînțeles, elemente imputabile actului de guvernare local, dar nicio minte lucidă nu poate face abstracție de impulsul decisiv pe care l-a dat criza energetică. Căci, apropo de Trump: dacă francezii (și nu numai ei, printre europeni) plătesc azi un preț exorbitant pentru un plin de benzină sau motorină, asta îi poate fi imputat în primul rând președintelui SUA, căci el a aruncat în aer Orientul Mijlociu, iar odată cu asta circulația, fluxurile și prețul petrolului.
Cât privește violențele absolut de neînțeles, indiferent cât de mari ar fi nemulțumirile, aici, în Franța, unii comentatorii au început chiar să vorbească de un soi de specific francez. Trebuie remarcat că la originea lor e o minoritate de indivizi, majoritatea demonstranților fiind totuși pașnici. Acei indivizi își fac de ceva vreme simțită prezența aproape la orice fel de manifestare publică, chiar și la cele în care e exprimată bucuria - până și victoria echipei Franței într-un meci de fotbal a devenit sursă de îngrijorare în acest sens, iar vara aceasta a demonstrat din plin acest lucru.
„Rolul decisiv revine unor grupări asociate extremei stângi, ca și unor bande infracționale”
-De ce Franța pare un caz aparte din punctul ăsta de vedere?
-Ei bine, nu pare a fi reușit nimeni să ofere un răspuns suficient de complet și de articulat. Empiric, se poate totuși constata că rolul decisiv revine unor grupări asociate extremei stângi, ca și unor bande infracționale.
De altfel, unul dintre aspectele care au șocat cel mai mult după ziua de sâmbătă este amploarea nu doar a vandalismului de dragul vandalismului sau de dragul răbufnirii ideologice, ci și a jafurilor în toată regula. Reprezentanți ai asociațiilor de comercianți estimează că au fost sparte și golite aproximativ 1.500 de magazine mici și mari, populare și de lux, cu daune estimate la prima vedere la sute de milioane de euro. S-ar putea ca pe acest plan, bilanțul jafurilor și al pagubelor să îl fi depășit chiar pe cel înregistrat în timpul agitației de referință de acum șapte-opt ani, cea a „vestelor galbene”.
-În fapt, ce revendică protestatarii?
-În esență, oamenii simt că sărăcesc, se plâng de o degradare a serviciilor publice, sunt iritați de constrângerile bugetare pe care le invocă guvernul.
Pe deasupra, marja de manevră a guvernului de a veni cu soluții prietenoase în întâmpinarea revendicărilor este în mod obiectiv redusă spre inexistentă. Dacă, după protestele „vestelor galbene”, Parisul a avut la dispoziție ceva spațiu fiscal pentru a face pe placul demonstranților, găsind niște miliarde bune pentru a calma treptat apele, de data asta lucrurile nu mai stau deloc așa.
Franța este campioană la datorie în rândul țărilor din zona euro, se împrumută mai scump decât Grecia și Italia, ajunge să cheltuiască cu plata dobânzilor mai mult decât cu educația sau apărarea, iar deficitul bugetar este aproape dublu față de pragul maxim agreat în UE. Guvernul trebuie de fapt să taie cheltuieli, nu are din ce să le crească, iar pentru 2027 sunt prevăzute în acest sens peste 50 de miliarde de euro (fără ca asta să și ducă la o reducere semnificativă și sănătoasă a deficitului).
Poziția guvernului și a forțelor politice moderate este cu atât mai ingrată cu cât, de cealaltă parte, populiștii vin cu o ofertă care, deși aberantă deja în teorie și irealizabilă în teren, aruncă totul în aer: extrema stângă propune pur și simplu anularea unei părți a datoriei externe, iar extrema dreaptă propune tăierea finanțării pentru unele servicii de care ar beneficia străinii (chiar dacă ei lucrează), ca și diminuarea contribuției la UE. Efectele secundare ale unor asemenea măsuri ar fi devastatoare.
Mai e și componenta politică: oboseala (destul de franțuzească) față de zece ani de președinție sub același președinte, cei de stânga reproșează politici prea de dreapta, cei de dreapta reproșează politici fie prea stângiste, fie insuficient de orientate spre dreapta. Apoi, forțele extremiste, ca peste tot în lume, cresc din contestatare și agitație, rețelele sociale privilegiază complotismul și anxietatea, iar unii consideră că esența renașterii națiunii constă în revoluția perpetuă, căci - nu-i așa? - Revoluția e matca acestei țări.
„Un clivaj tot mai pronunțat între condițiile de viață ale tinerelor și cele ale pensionarilor”
-Cât de polarizată este Franța?
Este extrem de polarizată, fenomenul pare a nu fi atins încă vârful, iar liniile de falie sunt numeroase. Găsești tabere pro și contra ajutorului pentru Ucraina, pro și contra Rusiei. Ai tabere pro și contra preferinței naționale. De asemenea, în zona dreptei, există de fapt mai multe drepte, iar pe zona stângii există mai multe stângi - și nici măcar centrul nu pare a fi mereu chiar un monolit. Apoi, ai un clivaj tot mai pronunțat între condițiile de viață ale tinerelor și cele ale pensionarilor, între finanțarea-mamut a pensiilor și finanțarea insuficientă a unor domenii critice din perspectiva populației active sau de vârstă școlară.
Iar apropo de pensii și vârsta de pensionare, o parte semnificativă a societății pare cronic incapabilă să accepte realitatea. În 2023, administrația Macron a trecut „forțat” o reformă a pensiilor, care prevedea inclusiv creșterea vârstei de ieșire din activitate. Temeiurile unei asemenea mișcări erau aritmetice: evoluția demografică a făcut ca azi, spre deosebire de acum câteva decenii, numărul cotizațiilor raportat la un pensionar să se fi redus cam de trei ori.
Totuși, acea reformă a sfârșit prin a fi ulterior suspendată, azi partidele în general propun reducerea vârstei de pensionare față de ceea ce propusese reforma și procedează astfel surprinzător de senin. Există și o excepție, fostul premier Edouard Philippe, propune o ușoară creștere. Deși este cel mai bine cotat candidat la președinție din rândul moderaților, Edouard Philippe se zbate cot la cot cu liderul extremei stângi, Jean-Luc Mélenchon, iar în ultima perioadă creșterea sa în sondaje pare să fi înghețat.
-Cât de erodat politic este Emmanuel Macron?
-Foarte. Emmanuel Macron a pierdut mult de pe urma dizolvării Adunării Naționale, în vara lui 2024. Mutarea în sine a fost considerată imprudentă și prost calculată de către multe voci avizate din zona analizei, dar chiar și de către unii dintre susținătorii săi din spectrul politic.
Alegerile au avut ca rezultat un parlament fragmentat în trei blocuri, punând reale probleme de asigurare a unei majorități, iar o perioadă premierii s-au succedat în ritm alert. În fine, președintelui i-a fost reproșat și un soi de comportament abuziv în ceea ce privește desemnarea premierilor, o parte dintre partide reproșându-i constant că nu a ținut cont de opțiunea alegătorilor, deși trebuie subliniat că niciun partid sau alianță nu obținuse majoritatea. Apoi, ziceam mai sus că se vorbește aici și de un soi de oboseală după un deceniu de macronism. Macron nu este nici primul și nici ultimul președinte francez care se confruntă ori se va confrunta cu așa ceva. Unii au pățit-o după doar un mandat.
Mai mult, de genul acesta de dégagisme (alt termen francez de referință) nu a scăpat la sfârșitul anilor '60 nici măcar generalul de Gaulle, ca atare șansele ca Emmanuel Macron să fi fost scutit de așa ceva erau, evident, nule. De altfel, asistăm la o simetrie: sub spectrul protestelor a debutat președinția sa, sub spectrul lor a continuat de-a lungul celor două mandate și pare că sub același spectrul se va și încheia.
Cu ochii pe alegerile prezidențiale
-Care sunt facțiunile politice moderate care ar putea readuce speranțe electoratului francez?
În cursa potențialelor „speranțe” se află doi foști premieri sub Macron (Gabriel Attal și Edouard Philippe), un europarlamentar care tocmai a câștigat primarele stângii moderate (Raphaël Glucksmann) și un fost ministru de dreapta al Internelor, tot sub Macron și el, Bruno Retailleau.
De notat că fostul președinte de stânga, François Hollande, este în expectativă — cel puțin și-a amenajat un sediu de campanie, însă nu a participat la primarele stângii (victoria lui Glucksmann în acele primare e însă mai degrabă de rău augur pentru eventualele calcule ale lui Hollande de a intra în cursa prezidențială). Tot în cazul lui François Hollande ar fi de subliniat și faptul că are o experiență particulară cu macronismul: Emmanuel Macron i-a fost consilier la Élysée (secretar general adjunct), însă este și cel care ulterior s-a desprins de șeful său, a candidat pentru postul de președinte, Hollande rezumându-se la doar un mandat în fruntea țării.
Dintre aceste „speranțe”, probabil până în martie mulți nu se vor mai regăsi la start, urmând a se retrage în beneficiul celui mai bine plasat. Azi cel mai bine plasat este Edouard Phillipe, diferența fiind însă relativ strânsă față de Gabriel Attal.
Dar pentru toți aceștia liderul extremei stângi, Jean-Luc Mélenchon, reprezintă o grea încercare întrucât pe de o parte fragmentează voturile de stânga, iar pe de altă parte ar putea împinge la vot util o parte a electoratului de dreapta, în beneficiul lui Marine Le Pen, poate direct din primul tur dacă la acel moment diferența între el și candidatul moderat va fi foarte strânsă.
Un alt semn al vremurilor este și numărul uriaș de persoane dornice să candideze la prezidențialele din 2027, până acum în jurul a 30.
Rusia și campaniile de dezinformare
-Știm că în acești ani de război ruso-ucrainean au existat operațiuni secrete rusești cu mesaj anti-semită, cu scopul de a destabiliza pacea socială în Franța. Există indicii să-și fi băgat rușii coada în perioada acestor proteste?
-Franța este o țintă predilectă a operațiunilor de destabilizare conduse de Rusia pe plan extern, în contextul războiului din Ucraina. De altfel, există analize care relevă faptul că după Ucraina, țară cu care Rusia se află în conflict, Franța vine imediat următoarea în rândul preocupărilor Moscovei.
Apoi, Rusia nu are neapărat nevoie să inițieze fracturi, îi este suficient să le identifice precis pe cele existente și să le exploateze apoi programatic. Știm bine, iar asta încă din vremea lui Lenin și Stalin, continuând apoi până în zilele noastre, că Kremlinul a dezvoltat o adevărată artă în acest sens. România însăși are experiența sa nefastă cu acest lucru.
Prin finanțare directă sau discretă (de partide, asociații, influenceri), prin punerea la dispoziție a unor platforme cu spectru larg de exprimare pentru vocile publice amicale, prin infectarea cu fake news a rețelelor sociale și ale mass-media „alternative”, ca și prin promovarea „valorilor tradiționale” în dezbaterile de societate, în Franța zilelor noastre Rusia putinistă a reușit, inevitabil, să își facă auzit și preluat mesajul deopotrivă în rândul unor partide, ca și la firul ierbii, la nivelul unor pături din populație.
Poate că nu este neapărat o coincidență faptul că favoriți în actuala cursă prezidențială sunt cei doi poli ai abordării pro-ruse, respectiv extrema dreaptă și extrema stângă. Ambii au beneficiat din plin de pe urma activității intense a propagandei ruse, de pe urma banilor rusești (partidul lui Marine Le Pen a fost chiar beneficiarul unui credit de câteva milioane de euro, de la o bancă rusească, într-un moment delicat pentru finanțele formațiunii). Iar ambii capitalizează atunci când diversele operațiuni rusești de destabilizare generează neîncredere în autorități, neliniște și nesiguranță în spațiul public.
De remarcat, în fine, ar fi și faptul că protestul de sâmbătă, prin scandalul pe care l-au generat violențele teribile, joacă și într-un alt mod în beneficiul extremei drepte: mută, cel puțin o vreme, atenția publică de la persoana liderului partidului, Jordan Bardella, tocmai când acesta din urmă era încolțit de dezvăluirile privind mesajele sale antisemite din debutul carierei sale politice.
