Marius Ghincea, politolog: „Iohannis a pus pe butuci diplomația românească și o să ne trebuiască mulți ani pentru a ieși din groapă” . Ce spune expertul despre Nicușor Dan
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De principiu, politica externă a unei țări este determinată de factori structurali (așezarea geografică, sensibilitățile istorice, sistemul de alianțe din care face parte), de ideologia partidului aflat la putere, dar și de personalitatea liderilor. În dezbaterea publică din România, rareori s-a discutat și analizat rolul personalității președintelui în decizia de politică externă. Cum se formează oare și cum gândește un om de stat în România în materie de politică externă? Care ar fi trăsăturile de personalitate ale ultimilor trei președinți români care au creionat mandatul lor de politică externă? Pentru a afla răspunsurile la aceste întrebări, Libertatea a realizat un interviu cu Marius Ghincea, politolog la universitatea elvețiană ETH Zurich.
Cuprins:
„Președintele Nicușor Dan este, vede toată lumea, o persoană introvertită, fără cunoștințe sau expertiză în domeniul politicii externe și care pară să vadă toate activitățile legate de diplomație ca o corvoadă pe care ar vrea să o diminueze. Un personaj fără cunoștințe, fără interes prea mare, care e preocupat mai degrabă pe politica internă și care, în mare, se bazează pe oameni cu o mult mai mare experiență, precum Marius Lazurca.
Asta se traduce într-o politică externă unde personalitatea liderului politic contează, aș spune, pe la margini. Nicușor Dan face ce i se recomandă de către consilieri și de către structurile birocratice din politica externă și de securitate. Când nu știi și nu te interesează prea tare, faci ce ți se recomandă de către cei care știi că știu mai bine. Doar că acești birocrați sau generali s-ar putea să aibă propriile agende de politică publică, propriile preferințe, iar meniul de opțiuni pe care îl primești pe masă să fie definit tocmai de acești factori.
Un diplomat european acreditat la București îmi spunea recent că deseori Nicușor Dan este doar canalul de comunicare către cei din sistem care chiar iau deciziile și apoi i le pun președintelui în față pentru aprobarea formală”, a explicat Marius Ghincea.
Factorii care influențează politica externă a unei țări
Libertatea: În SUA, politica externă este determinată de factori structurali, de ideologia partidului aflat la putere, dar și de personalitatea președintelui care ia decizii în cei patru ani de mandat la Casa Albă. În România, care sunt cei mai importanți factori care influențează decizia de politică externă?
Marius Ghincea: Științele politice au arătat că în toate statele, nu doar în SUA, politica externă este determinată de o varietate de factori externi și interni, printre care și ideologia partidului aflat la putere sau de personalitatea liderilor care iau deciziile. Din punctul acesta de vedere, factorii structurali, adică cei legați de distribuția puterii economice și militare între state, dar și factori interni economici, instituționali, unde diferite instituții au preferințe sau tendințe diferite în politica externă sau ce țin de personalitate, sunt caracteristici ale oricărui stat și ale oricărei societăți.
Din acest punct de vedere, România nu face excepție de restul lumii în ceea ce privește majoritatea factorilor care contează în definirea politicii externe. Factorii structurali, fie că vorbim de poziția noastră geografică, de dimensiunea economică și fizică a țării, dar și de poziția noastră în ierarhia de putere globală, contează în definirea politicii externe și de securitate prin limitarea „meniului de opțiuni” pe care îl au la dispoziție decidenții. O țară ca România nu are același meniu de opțiuni precum îl au țări precum China sau SUA, prin simplul fapt că nu are resursele, mărimea și influența acelor țări. Asta limitează ce este onest posibil pentru o țară ca România.
În același timp, literatura de specialitate în științele politice arată că în România, destul de diferit de alte țări, clivajul ideologic este mult mai puțin pronunțat, chiar și comparativ cu alte state din regiune. Asta înseamnă că „ideologia” unui partid sau altul nu contează în egală măsură pentru definirea politicii externe a țării noastre pentru simplul fapt că partidele noastre nu au o ideologie clar conturată și la care chiar să țină. Asta este o foarte mare diferență față de țări precum Germania sau SUA, unde ideologia chiar ghidează politica externă și cea din urmă se schimbă în funcție de ce ideologie are partidul de guvernământ. În România, politicienii și partidele lor nu prea au ideologii politice, sunt mult mai „practici”, mai pragmatici și omogeni. Sunt mai interesați de bani și funcții decât de idei și programe politice.
-Având în vedere observațiile de mai sus, cât de mult contează în procesul de decizie de politică externă românească personalitatea președintelui? Permite „sistemul” românesc celui mai important decident politic să își manifeste preferințele în decizia de politică externă? Omul politic sau sistemul, care ar fi mai puternic?
-Spuneam mai devreme că ideologia nu prea contează în cazul românesc în ceea ce privește politicile publice, inclusiv cea externă. Asta ne face diferiți chiar și față de țări din regiune, conform unui studiu recent al unui reputat politolog cu origini în Transilvania, Endre Borbáth. Iar pentru că ideologia nu prea contează, rolul personalității liderilor politici ajunge să fie mai proeminent. Un lider precum Traian Băsescu, cu o anumită personalitate bătăioasă, a definit o politică externă mult mai asertivă, ambițioasă și pragmatică decât a făcut-o un lider precum Klaus Iohannis, care a fost o figură mult mai introvertită, liniștită și fără foarte multe ambiții în ceea ce privește politica publică. Asta ne arată că personalitatea liderului ajunge să influențeze într-o măsură importantă politica externă prin simpla natură a faptului că atunci când ideologia nu contează, personalitatea liderului umple vidul lăsat de lipsa de idei, de valori și principii.
Însă personalitatea liderului poate să joace împotriva sau alături de sistemul birocratic românesc. Ruxandra Ivan, profesoară la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București, argumentează într-un eseu recent, spre exemplu, că elitele birocratice din diplomația noastră joacă un rol instituțional de tampon sau buffer, cum zic englezii în procesele de schimbare sau reformă a politicii externe. Atunci când ce vrea liderul politic promovează poziții personale privind politica externă care sunt congruente cu preferințele sau viziunile elitelor birocratice din „sistemul” de politică externă și securitate, aceste poziții prezidențiale sunt amplificate și traduse în politică externă.
În schimb, dacă acestea sunt în contradicție, ele pot fi blocate sau semnificativ îngreunate de aparatul birocratic. Cu alte cuvinte, „sistemul” birocratic joacă un rol de filtru între ce vrea liderul politic și ce se întâmplă concret în politica externă a țării. Lucru care nu este ceva tipic doar României, pentru că avem o vastă literatură de specialitate care arată exact aceleași procese și dinamici și în alte țări, mai democratice sau nu. Nu suntem cu nimic mai speciali decât alte țări din aceste puncte de vedere.
Omul politic poate fi mai puternic decât sistemul când știe cum să controleze sistemul, care înțelege cum funcționează sistemul și care poate direcționa sistemul fără ca acesta să facă opoziție prea mare și prea direct. PSD, ca partid, își datorează influența instituțională tocmai pentru că știe cum funcționează sistemul, lucru pe care partide precum USR nu l-au învățat nici până astăzi.
Lideri politici precum Traian Băsescu au putut să modeleze sistemul pentru că au înțeles cum să-l controleze, prin ce mecanisme și cum să îi canalizeze forțele în direcțiile pe care le-a dorit. Alți lideri, cu puțină experiență sau cunoaștere, nu știu și nu pot, iar deseori s-ar putea să nici nu dorească să controleze politica externă românească și sistemul birocratic din spatele ei. Sistemul birocratic poate fi controlat, canalizat, chiar castrat în cazul în care se dorește asta.
Dar pentru asta trebuie să ai expertiza și puterea politică de a o face, pentru că altfel sistemul ajunge să te controleze pe tine, mai ales dacă nu știi cu ce se mănâncă lucrurile și diplomații sau generalii din servicii îți pun pe masă strict meniul de opțiuni care le este lor convenabil. Pentru a combate asta ai nevoie de consilieri buni și asertivi, dar adevărul este că nimic, absolut nimic nu compensează lipsa de expertiză și de interes a liderului politic. Un lider politic neștiutor, fără interes prea mare pentru subiect, o să facă ce i se pune pe masă drept cea mai bună opțiune de către birocrații din minister sau generalii din servicii.
„Un om de stat în România nu prea gândește în materie de politică externă”
-Cum se formează și cum gândește un om de stat în România în materie de politică externă?
-Un om de stat în România nu prea gândește în materie de politică externă. Majoritatea oamenilor de stat, oricum i-am defini, nu au nici expertiza, nici interesul, nici viziunea pentru a putea gândi în materie de politică externă. Motiv pentru care avem o politică externă reactivă, ultraopacă și, în general, gestionată de aparatul birocratic sau cel militarizat din structurile de informații și armată.
Nu avem școli de cadre reale la partide, nu avem oameni care să poată să scrie o carte despre viziunea lor privind politica externă, așa cum a făcut, spre exemplu, Elbridge Colby sau JD Vance în SUA, Angela Merkel în Germania sau chiar Vladimir Putin în Rusia. Deci, pe scurt, un om de stat român nu gândește, cel puțin nu în ceea ce privește politica externă. Gândește despre bani de investiții, pensii, salarii, funcții, etc. În general, lucruri care fie îl țin în funcție, fie îi pun în funcții pe cei apropiați lui sau ei ori lucruri care permit redistribuirea activelor publice. Mai puțin despre politica externă.
-Cum reușesc să facă analiștii de politică externă din Vest profilul de personalitate al unui lider? La ce fel de instrumente recurg ca să ajungă la evaluări precise?
-Literatura de specialitate care analizează rolul personalității liderilor împrumută destul de mult din metodologiile din psihologie, în special psihologia politică, pentru a explica de ce anumite decizii au fost luate sau de ce altele nu au fost adoptate. Nu sunt eu în măsură să vorbesc despre aceste instrumente metodologice, pentru că nu sunt specializat pe această temă.
Trei președinți, trei abordări
-Traian Băsescu, Klaus Iohannis și Nicușor Dan. Ați putea detalia câteva trăsături de personalitate ale fiecăruia în parte care au creionat mandatul lor de politică externă?
-În primul rând, este important să notez că eu nu sunt specialist în psihologia politică și că agenda mea de cercetare nu are de-a face cu studiul rolului personalității individuale în definirea politice externe. Acestea fiind spuse, orice persoană care a urmărit politica românească a ultimelor două decenii poate ușor să identifice trăsături de personalitate ale celor trei președinți și poate vedea destul de simplu cum și politica externă a acestora are trăsături influențate de personalitatea acestora.
Traian Băsescu a fost un președinte voluptuos, foarte asertiv și dinamic. Indiferent ce credem despre ideile și valorile în care credea, dacă avea vreuna, nu putem nega că era un președinte activ, care voia să facă lucruri și să schimbe lucrurile, chiar dacă nu în direcția corectă. Iar asta se vede destul de clar și în inițiativele și natura politicii externe românești din acea perioadă. Băsescu a venit cu o serie de idei și inițiative noi, precum axa București-Londra-Washington, o serie de inițiative de cooperare în Marea Neagră, o politică externă foarte asertivă în Republica Moldova, cu un proces în masă de acordare de cetățenie română moldovenilor, precum și o diplomație economică mai dinamică. Acestea au fost definite în bună măsură, și aici cred că există și un consens în rândul experților, și de personalitatea lui Traian Băsescu.
Venirea lui Klaus Iohannis a dus la o schimbare vizibilă a dinamicii și stilului politicii externe românești, care a devenit mult mai silențioasă și lipsită de ambiție. Klaus Iohannis a fost un președinte cu puține ambiții în politica externă, mult mai discret și rigid în ceea ce privește activitatea sa politică. Un om care a vrut să mențină lucrurile pe linia de plutire, dar fără a face nimic în plus față de ceea ce exista deja.
Iar politica externă românească, condusă aproape exclusiv de oameni tehnocrați subordonați, informal, direct președintelui, i-a livrat fix acest lucru. Deceniul Iohannis este un deceniu al ratării diplomatice a României. Un dezastru în termeni administrativi, în care statutul diplomatului român, fie că vorbim de prestigiu, salarizare, resurse și chiar birourile în care lucrează, a ajuns să se degradeze.
Iohannis a pus pe butuci diplomația noastră și o să ne trebuiască încă mulți ani pentru a ieși din groapa în care am ajuns. Un diplomat la început de carieră câștigă mai puțin decât un casier la un magazin de cartier, ambasadorii noștri se plâng că nu au bani să își invite colegii la cine sau prânzuri de lucru, adică fix contextele unde se construiește influență în diplomație, iar resursele materiale ale ministerului sunt la un nivel absolut atroce. Această degradare este și expresia unui președinte nepăsător, neinteresat și care a lăsat diplomația să meargă din inerție.
În final, președintele Nicușor Dan este, vede toată lumea, o persoană introvertită, fără cunoștințe sau expertiză în domeniul politicii externe și care pare să vadă toate activitățile legate de diplomație ca o corvoadă pe care ar vrea să o diminueze. Un personaj fără cunoștințe, fără interes prea mare, care e preocupat mai degrabă de politica internă și care, în mare, se bazează pe oameni cu o mult mai mare experiență, precum Marius Lazurca. Asta se traduce într-o politică externă unde personalitatea liderului politic contează, aș spune, pe la margini. Nicușor Dan face ce i se recomandă de către consilieri și de către structurile birocratice din politica externă și de securitate. Când nu știi și nu te interesează prea tare, faci ce ți se recomandă de către cei care știi că știu mai bine.
Doar că acești birocrați sau generali s-ar putea să aibă propriile agende de politică publică, propriile preferințe, iar meniul de opțiuni pe care îl primești pe masă să fie definit tocmai de acești factori. Un diplomat european acreditat la București îmi spunea recent că deseori Nicușor Dan este doar canalul de comunicare către cei din sistem care chiar iau deciziile și apoi i le pun președintelui în față pentru aprobarea formală.
Modelele Alexander Stubb și Mark Carney
-Ne puteți da un exemplu de leadership politic pe care îl admirați, strict din perspectiva abilităților de politică externă?
-Eu apreciez trei lucruri la un lider politic în ceea ce privește politica externă. În primul rând, existența unei viziuni coerente, robuste privind politica externă a țării sale. Nu trebuie să fiu de acord cu acea viziune, dar aceasta trebuie să existe și să fie bine gândită, să aibă sens. În al doilea rând, prezența unui spirit asertiv, direct, de tipul „no bullshit”, căruia nu îi este teamă să se ia cu taurul de coarne dacă situația o cere.
Un lider politic care atunci când își știe obiectivele nu se lasă îngenuncheat de situație și reușește să joace de la egal la egal cu greii politici ai lumii chiar dacă poate țara lui sau a ei nu este cea mai puternică sau cea mai mare din lume. În al treilea rând, competențe de comunicare care să permită liderului politic să transmită clar, concret și concis un mesaj. Nu poți să fii lider politic bun dacă nu comunici bine. Dacă nu știi cum să transmiți un mesaj către publicul potrivit. Dacă nu știi cum să îți adaptezi discursul și mesajul în funcție de context.
În acest moment, în Occident există doi oameni care cred că îndeplinesc cumulativ aceste trei criterii pe care eu le consider valoroase: Alexander Stubb, președintele Finlandei și un politolog important în studiile europene, și Mark Carney, premierul Canadei, un economist de top și fost guvernator a două bănci centrale extrem de importante. Ambii au un nivel de educație foarte ridicat, au viziuni politice privind rolul țărilor lor în lume foarte clar definite, au dat dovadă și continuă să arate asertivitate și capacitatea de a-și apăra interesele împotriva oricărei puteri, prietene sau rivale, dar și capacitatea de a comunica unor audiențe globale, fie că vorbim de alți șefi de stat sau de publicul general.
M.B. 02.09.2026, 15:58
Sunt uimit că nici un jurnalist nu a căutat și nu a examinat textele prolificului Valentin Naumescu, astăzi consilier cu afaceri europene și internaționale. Perlele francofobe de la spotmedia și de pe alte platforme merită dezgropate.