O viață cusută cu ață, răbdare și amintiri. Povestea fascinantă a croitorului care muncește de la 15 ani: „Lumea era elegantă pe vremuri”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Constantin Alexandru e maistru croitor și are 72 de ani. Spune că, dacă ar trage linie, aproape toată viața lui poate fi măsurată în metri de stofă, ață, ace și costume făcute pe comandă. Meseria pe care o iubește astăzi nu a fost și primul lui vis. În copilărie și în adolescență nu se vedea în spatele unei mașini de cusut, ci sub capota unei mașini.
Cuprins:
Dacă l-ai întâlni pentru prima dată pe domnul Alexandru, ai avea impresia că timpul stă de ani buni pe loc. Vorbește așezat, fără grabă, cântărind fiecare amintire înainte să o lase să iasă la lumină.
Constantin Alexandru încă merge aproape zilnic în atelierul de pe Știrbei Vodă. Nu mai stă opt sau zece ore ca odinioară. Două ore îi sunt de ajuns.
Își vede clienții, mai scurtează o pereche de pantaloni, mai potrivește o mânecă. În atelier a mai rămas o singură lucrătoare. Pe vremuri erau cinci sau șase.
Astăzi locuiește tot în casa părintească din Corbeanca, acolo unde s-a născut în urmă cu 72 de ani și de unde a plecat, zeci de ani la rând, spre București, la atelier.
Casa a rămas aceeași, deși viața dinăuntrul ei s-a schimbat. Soția i-a murit acum 18 ani, iar fiica s-a stabilit la Stockholm, Suedia. Ar fi putut pleca și el, dar a renunțat înainte să înceapă o altă viață.
„Mi-am făcut toate actele ca să mă mut acolo, dar nu-mi place. Prefer să stau aici, în casa mea părintească din Corbeanca”, spune fără să lase loc de îndoială.
„Se muncea din greu. Atunci am avut șocul vieții mele”
Povestea lui începe însă cu un băiat care făcea naveta din Corbeanca spre București și care visa să repare mașini.
„Din Corbeanca făceam naveta către București la un liceu industrial. La admitere am luat note mari la oral, dar la scris a fost mai greu și n-am intrat. Apoi am dat la școala de mecanică de pe Grivița. Când m-am dus cu tata să vedem notele, săracul, Dumnezeu să-l ierte, se uita de jos în sus. «Ce-ai făcut, mă, n-ai intrat nici aici?!», mi-a zis. Dar eu eram al treilea pe liceu”, își amintește.
La mecanică făcea practică de două ori pe săptămână. Într-un atelier din spatele Casei Scânteii, acolo unde tinerii învățau să lucreze pe mașinile vremii.
„Miercurea și sâmbăta mergeam să facem practică. Se muncea din greu la mecanică, la vopsitorie, pe mașinile vremii. Aveam o Pobeda, o Volga. Atunci am avut șocul vieții mele”, spune, iar tonul i se schimbă brusc.
Vorbește de șocul care avea să-i schimbe destinul:
„Un prieten a murit într-o zi acolo, după ce o mașină a căzut de pe cric și l-a omorât pe loc. M-a speriat tare episodul ăla. Ca mecanic auto câștigai bani buni de tot, nu se compara cu un croitor, dar mi-a fost teamă să mai merg în atelier, să mă bag sub mașini...”.
„Cine nu-și făcea haine la comandă era considerat un sărac”
A abandonat visul de a deveni mecanic, însă trebuia să muncească. Era sfârșitul anilor '60, iar oportunitățile nu apăreau la fiecare colț de stradă. Un prieten i-a propus să meargă ucenic într-un atelier de croitorie. A acceptat fără să știe că, de fapt, își găsise meseria pentru tot restul vieții.
„Un prieten mi-a zis să merg cu el, să fiu ucenicul lui la atelier. Eram în 1969. Zi de zi, zeci de ore de muncă, de lucru... Până în 1972, când am plecat la Ambasada Franței din București să muncesc. Pe vremea aia toată lumea avea haine la comandă, costume, sacouri. Inclusiv femeile... Lumea era elegantă pe vremuri. Cine nu-și făcea haine la comandă era considerat un sărac”, povestește.
Anii aceia au fost și anii în care l-a cunoscut pe omul despre care vorbește și astăzi cu cel mai mare respect, meșterul Alexandru Tătaru.
„Era un meșter mărunțel. Îl avea client pe Dem Rădulescu. Era bun prieten cu Florin Comișel, compozitor, pianist și dirijor de cor”, spune.
De la Tătaru n-a învățat doar croitorie, ci și felul în care se construiește o relație cu clientul. Își amintește perfect ziua în care meșterul l-a trimis să ducă o comandă familiei Comișel:
„Meșterul Tătaru m-a trimis într-o zi la familia Comișel cu hainele în plasă și pe umerașe. Eu mă grăbeam că voiam să ies cu prietena în oraș. Dar dacă m-a trimis meșterul n-am putut să comentez. Am ajuns și m-a primit doamna Comișel. Cu dulceață și-un pahar de apă. Lumea pe vremea aia era primitoare, avea grijă de invitați. Eu aveam doar 18 ani și m-a primit ca pe un boier”.
„Prostovane, ăștia sunt banii tăi. Ai făcut și tu un comision”
Imaginea aceea a rămas vie și după mai bine de o jumătate de secol.
„A apărut și domnul Comișel, căruia i-am dat costumele într-un living mare, de oameni pricopsiți. Până și chiloții îi avea de comandă, ca să vă dați seama. Atunci eu câștigam cam 500-600 de lei pe lună. Și țin minte că domnul Comișel a venit la mine cu un plic și mi-a dat zece hârtii de 25 de lei nou-nouțe”.
250 de lei însemnau aproape jumătate din salariul unui tânăr ucenic. Atât de mare i s-a părut suma, încât primul instinct a fost să fugă înapoi la atelier.
„Când am plecat de acolo am luat-o la fugă spre atelier. Eram speriat! Cum să-mi dea 250 de lei că am dus o comandă, când eu câștigam 500 de lei pe lună? Meșterul mi-a spus: «Prostovane, ăștia sunt banii tăi. Ai făcut și tu un comision că te-ai descurcat». Am început să sar în sus de bucurie. Vă dați seama că așa erau vremurile atunci. Țin minte că am mers cu prietena mea la Brasserie cu banii ăia”.
Și tot la capitolul amintirilor și al banilor mulți: „Prima mea mașină de cusut am avut-o în 1971. Ileana. Costa 1.600 de lei. Mi-a cumpărat-o tata”.
„Lumea nu prea mai vine să-și dea comandă de costume”
Trei ani mai târziu a plecat în armată. Chiar și acolo meseria l-a găsit imediat.
„Am ajuns imediat croitorul comandantului. Mi-a zis asta din prima zi când a văzut cu ce mă ocup. Am făcut armata la Fălticeni și ieșeam la instrucție extrem de rar. Făceam toată ziua croitorie”, povestește.
După liberare, în februarie 1976, s-a întors direct la meserie. „Când m-am întors, încă un an am lucrat în actuala clădire de pe Biserica Amzei. Am avut mai multe locații în București. Acum lumea mă găsește pe Știrbei Vodă, 107. Bag în fiecare zi câte două ore. Acum mai avem o lucrătoare. Pe vremuri erau câte cinci-șase”.
Spune că lumea s-a schimbat radical. Dacă în anii '70 și '80 aproape toți își făceau costume și sacouri la comandă, astăzi oamenii preferă magazinele din mall.
„Acum lumea nu prea mai vine să-și dea comandă de costume. Preferă să le cumpere de la mall și la noi mai vin să le scurtăm pantalonii, mânecile. Ce să facem? Așa sunt vremurile și nu mai putem să schimbăm ceva. Dar sunt fericit că am reușit în viață și-am făcut tot ce mi-a plăcut. Din 1969 până în 2026! Sunt 57 de ani de muncă...”, dezvăluie.
În aproape șase decenii de croitorie, atelierul lui a fost trecut și de politicieni, și de oameni cunoscuți. Îi enumeră, ca pe niște clienți obișnuiți, dar fiecare cu particularitățile lui.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
IOSlF 12.09.2026, 10:32
Miruță în blugi și tricou la summit NATO, cam asta e eleganța de azi =))))))