Salvator printre victimele Colectiv! EXCLUSIV
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Subofiţerul în vârstă de 47 de ani, care de aproape un sfert de secol îmbracă haina de poliţist, ar putea spune că le-a cam văzut pe toate la viaţa lui. Oameni fără adăpost care au pierit opăriţi sau arşi prin canale, trupuri carbonizate în urma unor incendii, tot felul de victime ale unor atacuri brutale.
Dar ce s-a întâmplat la Colectiv a depăşit, chiar şi pentru el, orice închipuire. Şi acum, la aproape o lună de la nenorocire, imaginile de coşmar nu-i dau pace. Parcă totul s-a întâmplat ieri.
“Abia intrasem în tura de noapte când l-am auzit prin staţie pe unul dintre colegii mei că este nevoie de mai multe ambulanţe, de ajutor. În şaseşapte minute am fost acolo. Ambulanţele încă nu ajunseseră. Eram doar şase poliţişti care încercam să facem ceva”, rememorează agentul şef Ionescu. E supărat că o aşa tragedie ar fi putut fi uşor evitată. “Un extinctor şi două jeturi date la timpul lor şi focul nu s-ar mai fi extins. Aşa însă...”.
Apoi, poliţistul, un munte de om, păşeşte din nou în timp şi se reîntoarce în iadul din acea noapte. Cu ochii minţii vede oameni care ies din capcana de foc cu trupurile arse, fumegând, cu hainele lipite de carnea topită.
“Continuau să iasă dintr- un nor negru de fum înecăcios, care te sufoca chiar şi afară, în aer liber. Nici nu puteam deosebi dacă sunt bărbaţi sau femei. Erau doar nişte trupuri negre care umblau. Fără păr pe cap, cu feţele arse, cu pielea şi carnea căzută până la os... Ca nişte zombi... Toţi ne întrebau cum arată. Ce să le fi spus?!? Îşi mai spuneau unul altuia ce răni au la faţă. Unul dintre ei stătea ghemuit pe nişte trepte şi spunea întruna, gâtuit, «Doamne, ce am păţit»? La un moment dat, şi-a pus a deznădejde mânile pe faţă, dar, când a tras palmele, pielea feţei i-a rămas în palme... Toată faţa îi era în palmele. Groaznic...”, povesteşte omul legii.
Înconjurat de suferinţă
Mihai Ionescu are şi el copii - un băiat de 18 ani şi o fată de 21 de ani ani - şi numai el ştie cum îi privea pe tinerii cărora flăcările le topiseră gura, urechile, nasul, ba chiar şi ochii. Printre cei din Colectiv puteau fi şi ei.
“Şi copiii mei merg la concerte, la spectacole. Cine nu ascultă o muzică bună?”. Printre oameni fără feţe şi care în loc de degete aveau doar nişte oase, poliţistul nici nu a mai avut timp să se gândească la familia lui. Era înconjurat de trupuri acoperite de o imensă rană roşie amestecată cu resturi de haine. Urlete, gemete, strigăte de ajutor şi un miros greu de carne arsă.
“Cum să-i fi ajutat? I-aş fi luat în braţe, dar nici nu aveam de unde să-i apuc, pentru că pocnea pielea pe ei. Îmi era teamă că acolo unde pun eu mâna se ia pielea, cade carnea. Le-aş fi provocat şi mai multă suferinţă. Pe cei mai valizi îi transportam ţinându- i de sub braţe. Pe cei foarte arşi îi puneam să se sprijine în vârful degetelor de palmele mele. Aşa îi duceam, încet, la medici, timp în care ne întrebau de o mie de ori cum arată, de ce nu pot să clipească? De ce? Pentru că nu mai aveau pleoape, erau arse... dar ce să le spun?”, îşi aminteşte subofiţerul.
Imaginile de coşmar îl bântuie
Un munte de cadavre i s-a arătat înaintea ochilor atunci când a vrut să intre în club, să mai scoată supravieţuitori. La intrarea în acel blestemat container, zeci de trupuri fuseseră prinse în ghearele morţii de flăcările ucigaşe.
“I-am luat rând pe rând şi i-am pus într-o hală, pe nişte paleţi din lemn. Focul le topise feţele, de pe unii carnea căzuse până la os şi nu mai aveau ochi. Atunci mi-au venit în minte secvenţe legate lagărele de concentrare. M-a şocat. Aşa ceva nu se poate uita”, spune subofierul.
După ce a ajuns acasă, dimineaţă, când clubul a fost golit, a făcut trei duşuri. “Mi se părea că nu iese mirosul de ars de pe mine. Dar era, de fapt, în mintea mea”, spune poliţistul.
I-a murit un coleg în braţe
În 1996, agentul şef principal Mihai Ionescu a mai avut parte de o experienţă dramatică. Unul dintre colegii săi, Cristian Ganea, i-a murit în braţe. Poliţistul fusese împuşcat de Laurenţiu Cotea, un soldat dezertor, care l-a mitraliat cu o rafală de Kalaşnikov.
“Când am ajuns acolo, colegul meu şi încă un poliţist zăceau în maşină. Urmau să iasă din tură şi îşi făceau raportul. Am stat lângă ei până când a venit echipa de cercetare”, îşi aminteşte poliţistul de acel moment tragic consumat în urmă cu 19 ani.
