Invitați speciali la proiecția de Gală „De la Doină la Rembetiko – O rapsodie balcanică” . Cine a urcat pe scenă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Unul dintre cele mai așteptate documentare prilejuite de celebrarea Zilei Dobrogei, De la Doină la Rembetiko – O rapsodie balcanică, în regia Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis, idee și scenariu Bianca Beatrice Michi, a avut premiera de gala sâmbătă, 16 noiembrie 2024, în Sala Clubului SNC din Constanța, care a devenit neîncăpătoare pentru cei peste 250 de spectatori.
Spectacolul de aproape patru ore a reunit artiști consacrați din domeniul cinematografiei și muzicii și face parte din proiectul cultural „De la doină la rembetiko – tradiții și practici culturale multietnice”, proiect care își propune să promoveze confluența dintre două genuri muzicale aparte ce reprezintă spiritualitatea a două popoare ce se întâlnesc în spațiul dobrogean.
Este vorba de doina românească și rembetiko grecesc, ambele incluse în patrimoniul imaterial UNESCO. Pe scena aproape neîncăpătoare au urcat Nicu Alifantis care îl interpretează în film pe marele scriitor de origine elenă Panait Istrati cu prilejul celebrării a 140 de ani de la naștere, Maria Casandra Hauși – interpretă și ambasadoare a doinei, Niki Xilouri, pianistul Marius Vernescu , chitaristul Sorin Romanescu, violonistul dobrogean Sabin Penea și mulți alții.
Documentarul De la Doină la Rembetiko – O rapsodie balcanică a fost filmat într-o arie geografică și culturală foarte diversă, din Maramureșul istoric și până în insula Creta, de la Muzeul Topazu și cetatea Capidava până la Atena și la Muzeul de Instrumente Muzicale din Heraklion. Supranumit blues-ul Greciei, rembetiko este surprins de lentila directorului de imagini în toată originalitatea sa actuală: prin taverne și petreceri câmpenești, pe vârful munților, în casele oamenilor. Rembetiko este un exemplu de cântec care scrutează vremurile. Filmul este totodată un avertisment pentru generațiile tinere de români care au obligația ontologică și culturală de a păstra doina.
Celebra coloană sonoră a unuia dintre cele mai bune filme din istoria cinematografului mondial, Pulp Fiction, realizat de Quentin Tarantino în 1994, are la bază melodia rembetiko „Misirlou”, care datează din anii ’20. Acestei piese i s-a adus un tribut prin interpretarea sa unică în finalul spectacolului, de către toți artiștii invitați pe scenă.
„Au păstrat totul, ca să le ducă mai departe”
„Iată-mă eu, astăzi, aici, după mulți, foarte mulți ani. Neamurile acestea, venite din Grecia, Macedonia, Bulgaria, care de pe unde veneau, au avut o soartă extraordinară. Și-au trăit viața, având grijă permanent de originile lor, de tradițiile lor, de obiceiuri, de limbă. Au păstrat totul, ca să le ducă mai departe, să le dea urmașilor lor, care la rândul lor să le dea urmașilor lor. La Capidava, Dunărea este absolut un miracol, pentru că aici s-au întâmplat multe și frumoase lucruri. Iată că astăzi pot poposi aici, pe urmele strămoșilor mei” sunt cuvintele lui Nicu Alifantis ce se regăsesc în film.
„Premiera din această seară m-a adus mai aproape de emoția copilăriei și de căutarea rădăcinilor. Trebuie să știm de unde venim pentru a putea afla către ceea ce aspirăm. Mă bucur că reușesc să împărtășesc cu ceilalți bucuria de a face parte dintr-un mozaic etno-cultural.
Am origini grecești din partea tatălui meu, iar bunicul meu patern, care era poet, a avut o corespondeță epistolară deosebită cu marele scriitor Panait Istrati. Am dorit să îi evoc pe amândoi și totodată să arăt prin imagini prietenia lor care dăinuiește dincolo de cuvinte și de timp, pentru că amandoi au părăsit această lume mult prea devreme (...)”, a declarat imediat după terminarea evenimentului Bianca Beatrice Michi, inițiatoarea proiectului.
„Au fost nevoie de peste zece ani pentru a înțelege ce înseamnă sufletul românesc, prin cercetarea făcută despre fenomenul Phoenix. A cărui creație izvorăște din precreștin, din folclor, și descrie identitatea noastră, cum spunea Nicolae Covaci, fondatorul său. Sufletul românesc capătă forme în artă, devine doină, devine muzică, devine un tablou, devine un film sau o poezie eminesciană.
Dar toate acestea sunt doar forme de exprimare a interiorului uman. Și în cazul de față, Doina și Rembetiko nu sunt niște genuri muzicale, ci sunt însăși reprezentarea spiritului uman, românesc sau grecesc. Iar filmul subliniază că noi, ca oameni, simțim dincolo de granțiele timpului și spațiului. Pentru că sufletul omenesc este etern.” a subliniat regizorul filmului, Cristian Radu Nema
