Atingerea vârstei legale de pensionare nu garantează automat obținerea unei pensii din sistemul public dacă nu este îndeplinită o condiție esențială: stagiul minim de cotizare. În România, legislația în vigoare stabilește că o persoană trebuie să aibă cel puțin 15 ani de contribuții efective la sistemul public de pensii pentru a putea beneficia de pensia pentru limită de vârstă.
Cuprins:
În situația în care această perioadă minimă nu este atinsă, dreptul la pensia clasică nu se constituie automat. Cu toate acestea, persoanele aflate în această situație au la dispoziție anumite pârghii legale pentru a-și completa vechimea sau pentru a accesa forme de sprijin financiar acordate de stat.
Primul pas obligatoriu pentru orice persoană care se apropie de vârsta de pensionare este verificarea stagiului contributiv în evidențele Casei Naționale de Pensii Publice. Perioadele lucrate neînregistrate corespunzător sau golurile din istoricul de muncă pot fi identificate din timp prin solicitarea unei adeverințe de vechime sau prin consultarea contului personal de pe portalul CNPP.
Pentru cei care nu au atins pragul de 15 ani, una dintre soluțiile prevăzute de cadrul legal este încheierea unui contract de asigurare voluntară pentru cumpărarea de vechime în muncă. Această opțiune permite achitarea retroactivă a contribuției de asigurări sociale (CAS) pentru perioadele necontributive, în limita plafoanelor stabilite de lege.
La un nivel al contribuției lunare raportat la salariul minim pe economie, efortul financiar poate fi însă considerabil. Spre exemplu, pentru completarea unei perioade de 5 ani necontribuiți, suma totală ce trebuie achitată poate depăși câteva zeci de mii de lei, cota lunară fiind calculată aplicând procentul de CAS asupra salariului minim brut garantat în plată.
În cazurile în care cumpărarea de vechime nu este posibilă din punct de vedere financiar, persoanele vârstnice fără stagiu minim de cotizare se pot orienta către formele de sprijin acordate prin sistemul de asistență socială. Cel mai important instrument în acest sens este Venitul Minim de Incluziune (VMI), reglementat prin Legea nr. 196/2016 și aplicat în formula sa extinsă începând cu 1 ianuarie 2024.
Venitul Minim de Incluziune reprezintă un beneficiu financiar destinat persoanelor singure și familiilor aflate în dificultate, având ca scop prevenirea riscului de excluziune socială și asigurarea unui nivel minim de trai. Pentru persoanele vârstnice care au depășit 65 de ani și nu realizează venituri, componenta de sprijin pentru incluziune asigură un cuantum lunar indexat periodic, ajustat în funcție de veniturile nete ale solicitantului și de componența gospodăriei.
Evaluarea eligibilității pentru acordarea Venitului Minim de Incluziune se realizează la nivel local. Dosarul complet trebuie depus la Serviciul Public de Asistență Socială din cadrul primăriei de domiciliu sau reședință.
Documentația necesară cuprinde cererea-tip, actele de identitate, adeverințe de venit sau dovezi privind absența veniturilor, precum și declarații pe propria răspundere referitoare la bunurile deținute. Dosarele sunt evaluate ulterior în colaborare cu Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială, iar plata drepturilor stabilite se efectuează lunar către beneficiarii care îndeplinesc condițiile legale.