Ce se întâmplă mental cu Valerie Lungu în momentele de presiune de la Asia Express 2026: „Întrebarea despre traumă”. Explicațiile psihologului Cristina Sevrani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Reacțiile Valeriei Lungu de la Asia Express 2026 au atras atenția publicului: plâns, voce ridicată, protest, iritare și momente în care pare că emoția devine mai puternică decât capacitatea de a se autocontrola.
Cuprins:
„Pentru spectator, asemenea secvențe pot părea exagerate. Din perspectiva psihologiei, însă, ele pot fi analizate printr-o serie de mecanisme care apar atunci când nivelul de stres depășește temporar capacitatea unei persoane de reglare emoțională.
Este importantă o precizare: comportamentul observat într-un reality-show nu permite stabilirea unei traume sau a unui diagnostic psihologic. Putem vorbi despre mecanisme psihologice posibile, nu despre o evaluare clinică a Valeriei Lungu”, a spus pentru Libertatea psihologul Cristina Sevrani.
Asia Express, show cu încărcătură psihologică mare
Potrivit expertei, Asia Express este un context cu o încărcătură psihologică foarte mare: oboseală, presiunea timpului, efort fizic, lipsa confortului, competiție, necunoscut, conflicte și miză emoțională. Iar în asemenea condiții, capacitatea de autoreglare poate scădea.
„În mod normal, între emoție și reacție avem un mic «spațiu de decizie»: mă enervez, mă opresc, mă gândesc, aleg ce fac. Sub stres intens, acest spațiu se poate micșora: mă enervez, reacționez! Este momentul în care răspunsul emoțional poate deveni mai rapid decât controlul cognitiv.
Una dintre reacțiile clasice ale organismului la amenințare este răspunsul de a lupta. Nu este vorba neapărat despre agresivitate fizică. Poate însemna să ridici vocea, să protestezi, să contrazici, să acuzi, să insiști, să nu poți renunța la argument sau să simți nevoia de a recâștiga imediat controlul asupra situației.
La o persoană cu un temperament mai intens, acest răspuns poate fi foarte vizibil. Valerie Lungu însăși s-a descris public drept «o fire destul de vulcanică». Asta poate fi relevant pentru înțelegerea stilului ei de reacție, dar nu reprezintă, evident, o explicație completă”, a mai spus Cristina Sevrani pentru Libertatea.
Din câte se pare, plânsul apare după furie deoarece acestea nu sunt întotdeauna emoții opuse. Uneori, ele reprezintă două etape ale aceleiași supraîncărcări emoționale. Potrivit psihologului, când tensiunea ajunge foarte sus, organismul caută o modalitate de reducere a activării. Pentru o persoană poate apărea retragerea, pentru alta plânsul, iar pentru alta furia.
„De aceea putem vedea o succesiune aparent contradictorie: furie, țipăt, plâns, nu mai pot, nevoie de sprijin, revenire. Într-un episod relatat de Antena 1, Valerie a ajuns să spună «Nu mai pot, vreau acasă», în timpul unei probe desfășurate sub presiune. A spune «Nu mai pot» nu trebuie interpretat automat ca manipulare sau ca dorință de a atrage atenția. Poate reprezenta pur și simplu verbalizarea unei stări reale de suprasolicitare.
Dar de ce nu se mai gândește că este filmată? Pentru că, în timpul unei activări emoționale puternice, atenția se îngustează. În loc ca mintea să proceseze simultan „Cum mă vede publicul?”, «Cum arăt?», «Ce se va spune despre mine?», atenția se poate concentra aproape exclusiv asupra problemei imediate: «Trebuie să ies din situația asta»!
Este un mecanism adaptativ: creierul prioritizează ceea ce percepe drept urgent. Paradoxul este că tocmai această pierdere temporară a perspectivei asupra propriei imagini poate face ca spectatorul să perceapă reacția drept foarte autentică”, a adăugat experta.
Potrivit Cristinei Sevrani, într-un grup aflat deja sub presiune emoțiile circulă foarte repede. Dacă un membru al echipei plânge, țipă sau reacționează intens, ceilalți nu rămân complet neutri. Nivelul lor de tensiune poate crește. Iar de aici poate apărea un cerc vicios: presiune, reacție intensă, ceilalți se tensionează, apare respingerea, persoana se simte atacată, crește și mai mult reactivitatea.
„Astfel, ceea ce începe ca o problemă individuală de reglare emoțională poate deveni rapid o problemă de dinamică de grup. De aceea este posibil ca un concurent să nu fie respins neapărat pentru ceea ce simte, ci pentru efectul pe care modul său de exprimare îl are asupra celorlalți. Este o diferență importantă!
Într-un mediu competitiv, stresul poate amplifica atenția acordată comportamentului celorlalți. Persoana devine mai atentă la: «Mă susține?», «Mă critică?», «Vrea să mă saboteze?», «Mă judecă?». Aceasta poate fi descrisă drept o formă de hipervigilență interpersonală.
Într-o stare de activare crescută, o observație neutră poate fi interpretată ca fiind mai critică sau mai amenințătoare decât ar fi într-un context calm. Nu înseamnă că persoana «își imaginează lucruri», ci că starea emoțională influențează modul în care este procesată informația socială.
Și aici apare întrebarea despre traumă. Este foarte ușor să spunem: «Un om care reacționează atât de puternic sigur are o traumă»! Psihologic, aceasta ar fi însă o concluzie nejustificată. Traumele pot influența reglarea emoțională și pot face ca anumite situații să activeze reacții foarte puternice. Experiențe anterioare de respingere, critică, neputință, abandon sau pierdere a controlului pot contribui, la unele persoane, la o sensibilitate crescută în situații similare.
Dar nu orice reacție intensă este produsă de o traumă. În cazul Valeriei Lungu, pot exista multe variabile: temperament, oboseală, stres, presiunea competiției, relația cu partenerul, efortul fizic și particularitățile situației. Ea a vorbit public inclusiv despre dificultatea de a se baza complet pe partenerul său, Alex Gîlcă, în contextul problemelor fizice și al recuperării acestuia. Acest context poate fi un factor de presiune, fără să reprezinte o explicație clinică a comportamentului ei”, a mai afirmat Cristina Sevrani pentru Libertatea.
Oamenii diferă în ceea ce privește toleranța la frustrare
Psihologul averizează și că oamenii diferă foarte mult în ceea ce privește toleranța la frustrare. Unii pot suporta mai ușor să piardă, să aștepte, să nu aibă control sau să nu obțină imediat rezultatul dorit. Alții resimt foarte puternic aceste situații.
„Într-o competiție precum Asia Express, frustrarea este aproape permanentă: nu ai control asupra transportului, oamenilor pe care îi întâlnești, timpului, vremii, resurselor sau rezultatului. Dacă peste toate acestea se adaugă oboseala, capacitatea de autoreglare poate scădea și mai mult.
Atunci când este foarte greu să tolerăm o emoție internă, putem încerca să găsim rapid o cauză externă: «El este de vină», «Ea m-a enervat», «Din cauza lui nu reușim»! Uneori există într-adevăr un factor extern real. Alteori, atribuirea vine și din nevoia psihologică de a transforma o stare internă difuză într-o problemă concretă și controlabilă.
Este mai ușor pentru creier să lupte cu «Tu ești problema», decât să stea cu «Sunt epuizat, speriat, frustrat și nu mai simt că am control»”, a adăugat Cristina Sevrani.
Experta afirmă că poate cea mai importantă lecție nu este dacă Valerie Lungu „are sau nu dreptate”, ci diferența dintre a simți o emoție și a fi condus de ea.
„Nu putem controla întotdeauna prima reacție emoțională. Putem însă antrena reacția secundară. Să simți furie nu este o problemă. Să simți frică nu este o problemă. Să plângi nu este o problemă.
Problema apare atunci când emoția devine singurul conducător al comportamentului. Reglarea emoțională înseamnă să poți spune: «Sunt foarte furios, dar nu trebuie să acționez acum», «Sunt copleșit, dar pot face o pauză», «Mă simt atacat, dar pot verifica dacă ceea ce am interpretat este și ceea ce celălalt a intenționat», «Simt că nu mai pot, dar pot să-mi reglez corpul înainte să iau o decizie». Acolo apare maturitatea emoțională!
Nu atunci când nu mai avem emoții, ci atunci când putem avea emoții foarte intense fără ca ele să ne preia complet controlul. Iar ceea ce vedem într-un reality-show precum Asia Express este, într-un fel, un experiment social foarte intens: oameni scoși din zona lor de confort, privați de resursele obișnuite de reglare și puși în situații în care propriile mecanisme de adaptare devin extrem de vizibile”, a încheiat psihologul Cristina Sevrani.
