Cu inima pustiită și cu casa golită

Ziua cea mai neagră din viața mea: 5 iunie 2016. Abia aş tep tam să ajung acasă, să fac o baie fierbinte, apoi, la un pahar de vin, să-i povestesc lui Doru cum a fost prima mea delegație în Italia, la Torino, în calitate de director adjunct proaspăt uns, la firma mixtă la care munceam pe rupte de peste cinci ani. N-am sunat la uşă, voiam să-i fac o surpriză, deşi ştia, desigur, când aterizează avionul. Am descuiat încet, am intrat în hol şi am lăsat, uşurată, geanta de voiaj din mână. Mi-am scos jacheta şi am intrat în sufragerie, căutându-l pe Doru. Am vrut să-l strig, dar numele lui mi-a rămas suspendat pe buze. Încremenită, am privit încăperea goală, ce părea un decor incomplet într-o piesă de teatru. Nu mai existau nici covorul, nici canapeaua şi fotoliile din piele, nici măsuța de cristal. Nu mai erau nici combina muzicală, nici televizorul, nici calculatorul. Singura dovadă că acea casă fusese locuită era biblioteca din lemn masiv, golită de conținut. M-am repezit în dormitor. Acolo rămă seseră patul, măsuța de toaletă şi dulapul. Văduvite şi ele de conținut. De Doru, nici urmă. Ba da, i-am observat urma, pe măsuță.

 Un bilet cu scrisul lui: „N-ai să ştii cât te-am iubit!“. Atât!

L-am sunat pe mobil, pe la prieteni, la rude, la toate cunoştințele. N-am dat de el. Pe urmă, m-am prăbuşit pe pat şi am plâns. Nicio umbră nu trecuse peste căsnicia noastră de şase ani, deşi ne mai ciondăneam din când în când, aşa cum se întâmplă în viața oricărui cuplu. Mai ales în ultimii doi ani. Lui nu-i con venea, de pildă, că eu îmi sacrificam viața personală pentru cea profesională şi cârtea adesea, când veneam acasă pe la nouă, zece seara, frântă de oboseală, sau când îi stricam planurile de weekend, fiindcă îmi adusesem de lucru acasă.

— Cât ai de gând s-o ții aşa, Anda? izbucnea, din când în când. Nu mai ai chef să stăm seara de vorbă, nu mai ai chef să ieşim nicăieri, nu mai ai casă, nu mai ai soț! Bine că n-avem un copil, că cine ştie ce s-ar alege de el! Nu mai ştii decât de proiectele alea nenorocite! Sau ți-ai găsit, poate, pe altcineva?

— Doru, ce vorbe-s astea!? Nu vezi ce obosită sunt? Nu vezi că muncesc toată ziua?

— … Şi toată noaptea, de nu mai ai vreme nici de…

Dar nici mie nu-mi plăcea felul lui de a accepta să facă servicii oricui i-o cerea. Pur şi simplu, nu putea spune „nu“. Cum era meş – ter în calculatoare, doar asta-i e meseria, instala, repara, updata, pe gratis, pentru toate cunoştințele care trăgeau de el.

— Măi, Doru, mai lasă acțiunile astea filantropice… îl certam eu. Ce, ai ajuns un Taica Tereza al calcula toa relor bolnave din oraş?

Dar, cu toate gâlcevele dintre noi, niciodată nu ne duceam la culcare neîmpăcați. S-a bucurat Doru pentru mine când am devenit director adjunct, dar s-a cam înnegrit de supărare, când am plecat în delegație, la Torino, pentru două săptă mâni. Eram pentru prima oară despăr țiți. Nu mi-a zis nimic, dar am înțeles destul din privirile lui. Îl sunam zilnic din Italia. Dar vocea lui fals jovială mă îngrijora şi mai tare. Îmi ziceam însă că am tot timpul să-l împac la întoarcere. Dar nu m-am aşteptat ca el să mă pără sească, mai ales în felul ăsta! O făcuse din răzbu na re? Dintr-o gelozie absurdă? A doua zi dimineață, când m-am trezit dintr-un somn negru, ca moartea, mi-a venit o idee: să-i întreb pe vecini dacă au văzut ce s-a petrecut. Poate le-o fi spus Doru ceva.

 — ‘Neața, Anda, m-a întâmpinat madam Slabu, vecina de vizavi. Ia zi, cum arată noua voastră casă? Dă-mi şi mie adresa, poate vă fac o vizită!

— Sigur, abia am luat-o de pe foc! Şi, după ce i-am spus tot adevărul, mi-a povestit ceva uluitor.

— Deci ai fost plecată! De aia a venit cumnata ta ieri, să încarce mobilele în camion!

— Cumnata mea? Ce cumnată?

— Sora lui Doru… A venit des pe-aici în ultimele două săptămâni.

 — Dar Doru? Pe el l-ați văzut ieri?

 — De dimineață, când a plecat la serviciu. Mi-a zis că i-a lăsat cheile casei voastre surorii lui, ca să ia ce trebuie luat.

 — Nu v-a spus unde duce lucrurile?

— Ba da, în centru, acolo zicea că v-ați mutat!

Am început să plâng.

— Nu era sora lui, nu-i aşa? m-a întrebat compătimitoare vecina mea. Fetițo, trebuie să anunțăm imediat Poliția!

Dar degeaba a sunat la poliție, degeaba le-a descris-o polițiştilor pe aşa-zisa mea cumnată, degeaba am dat declarații şi tot degeaba s-au luat ampren te din casă. Hoața nu avea cazier la poliție, aşa că nu i se putea da de urmă. Nici soțul meu nu a fost găsit. Viața mea devenise un coşmar, care se derula cu viteza luminii. Nu mai voiam decât să-l găsesc pe Doru şi să aflu de ce mă înşelase, de ce mă pără si se. Şi de ce-şi bătuse joc de mine, lăsându-mi mesajul acela ridicol. Ceea ce n-a putut rezolva Poliția a rezolvat madam Slabu, profund impresionată de ceea ce mi se întâm plase. Mi-a adus vestea prin august:

— Anda, cred că am găsit-o pe cea care ți-a furat lucrurile.

 — Cum aşa?

— Ştii că eu, ca să-mi mai rotunjesc pensia, că nu-mi ajunge de medicamente, mai ghicesc în cafea, am o clientelă în oraş, că sunt pricepută… Aşa am ajuns ieri într-o casă, la o femeie tânără, care semăna bine cu aia. Acum nu mai avea părul lung şi blond, ca atunci, ci era brunetă, tunsă scurt. Sunt aproape sigură că ea era… Şi după ce mi-a ieşit în ceaşcă, dar despre asta nu-ți vorbesc, fiindcă nu m-ai crede. Dar am mai văzut un semn. Ia spune-mi, pe combina aia a voastră de muzică nu aveați cumva un abțibild? O jumate de măr verde?

— Ba da! L-a lipit Doru, mi-a explicat că e simbolul de pe coperta unui disc al formației Beatles!

— Ei, să ştii că am văzut combina la femeia aia în sufragerie! Ți-aş mai spune eu şi altele…

— Spuneți, promit că am să vă cred!

— În ceaşcă mi-a ieşit că femeia asta a furat din răzbunare! Din răzbunare pe un iubit, care i-a întors spa tele! Trebuie să vorbeşti cu femeia asta!

— Credeți că o să vorbească?

 — Da, fiindcă am s-o sperii eu, îi zic că o paşte un mare necaz, dacă nu va mărturisi adevărul! Vii cu mine, că joia viitoare m-a chemat iar la ea!

Mi se părea o aiureală planul lui madam Slabu. Dar altul n-aveam, aşa că am însoțit-o în vizita aceea îngrozitoare, care s-a dovedit extrem de utilă. Am văzut-o pe cea cu care mă înşelase soțul meu. Genul femeiuşcă obraznică, înfiptă, dar apetisantă. Mi-am reperat combina şi măsuța de cristal. Am aflat şi adevărul, chiar din gura făptaşei, speriată bine de maestra-ghicitoare în cafea.

— Da, l-am vrăjit pe Doru! Ce să fac dacă-mi reuşeşte să-i vrăjesc pe bărbații care-mi plac? A venit la noi, la sediu, că-l rugase şeful să-i repare calculatorul. L-am rugat şi eu şi… l-am mai rugat şi alte chestii. S-a lăsat tare greu. Părea el un pămpălău care nu refuză o femeie frumoasă, dar am muncit, nu glumă, până l-am vrăjit! L-am şi păcălit un pic, când am aflat că tu eşti plecată în delegație. I-am zis că n-am unde sta şi l-am înduplecat să mă găzduiască, doar câteva zile. A ținut! Dar, după ce mi-a zis că mă place, mi-a pus în vedere să-mi iau tălpăşița! Cum să mă dea afară, după ce avusesem grijă de el?

— Da ce, era bolnav?

 — Nu… Era singur! Tare sin gur! El mi s-a plâns de asta! Mi-a mărturisit că i se pare că nu-l mai iubeşti. Nu-i nimic, îl iubeam eu! Dar tot m-a gonit!

— Şi ce-ai făcut?

— Ce să fac? I-am plătit-o! I-am furat cheile şi am luat totul din casă! Să simtă ce-am simțit şi eu, când m-a dat afară!

— Şi el ce-a zis?

 — Nu ştiu, nu l-am mai văzut de atunci! Trebuia să te aştepte, că veneai acasă…

Numai de asta-i păsa… Şi se frământa încontinuu… O clipă, m-am zis că e nebun! Că ce-o să zici tu, că dacă o să pleci… chestii de-astea… Ca să nu i se întâmple „marea nenorocire“ prezisă de madam Slabu, femeia mi-a dat înapoi toate lucrurile care-i mai rămăseseră. Pe multe dintre ele le vânduse. Dar am iertat-o, cu lehamite, de datorie. Primisem ceea ce era valoros pentru mine: adevărul. Dar pe Doru tot nu l-am găsit. Am înțeles şi mesajul lui: a plecat, fiindcă se simte prea vinovat față de mine. E con vins că n-am să-l pot ierta niciodată. S-au făcut şase luni de când îl aştept acasă. Nu-mi doresc decât să se întoarcă la mine şi să-i spun că l-am iertat!

Povestea de viaţă prezentată în acest material este ficţională. Unele întâmplări sunt inspirate din viaţa reală, dar numele personajelor şi anumite aspecte au fost modificate.