Recomandările culturale ale săptămânii: De la filmul „Apusul” la spectacolul de teatru „Ultima bandă a lui Krapp”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna asta, vă propun filmul “Apusul”, apoi un articol despre minorități și majorități în cultură, spectacolul “Ultima bandă a lui Krapp”, despre bătrânețe și singurătate, și un podcast despre rolul filmelor lacrimogene.
Cuprins:
FILM: “Apusul”, regia László Nemes, Cinema Elvire Popesco
Cum se poate moșteni răzbunarea prin sânge
Așa cum moștenim de la părinți alunița de pe brațul stâng și forma unghiilor, tot așa primim prin aceeași cale a ADN-ului și o capsulă de emoții. Pe multe nu le observăm, că nu ne deranjează. Abia când încep să ne facă probleme le constatăm prezența și, cu niște muncă de introspecție, le dăm de urmă - uneori, până la părinți, alteori, și mai departe.
În termeni științifici se numesc traume transgeneraționale și sunt mari, transmise generațiilor de după un genocid, de exemplu, sau mici, la nivel de conflict în familie sau personal. Așa se întâmplă că, uneori, primim de la părinți și o dorință de răzbunare de neoprit, pe care, inițial, nu o înțelegem, că pare că vine de nicăieri. E cazul protagonistei din filmul “Apusul”.
E al doilea lungmetraj al regizorului László Nemes, cel care-a luat Oscar pentru cel mai bun film străin în 2016, cu “Fiul lui Saul”. În 1913, cu puțin înainte de începerea Războiului Mondial, într-o Budapestă agitată care se luptă să își întreacă sora mai mare din Imperiul Austro-Ungar, Viena, o fată se întoarce la magazinul de pălării al părinților săi, morți într-un incendiu aparent accidental, și-i cere noului proprietar să o angajeze ca modistă.
Urmează două ore și douăzeci de minute pline de mister, suspans și confuzie, de multe ori incomode. Din pas în pas, fata reface povestea familiei sale și, implicit, pe-a sa. Cu mult întuneric și clarobscururi (ca în pictură), filmul creează o atmosferă apăsătoare în care-și ține spectatorul încontinuu, fără să-i lase timp să tragă o gură de aer.
Ca spectator, te străduiești să înțelegi ce se întâmplă odată cu protagonista, care, de multe ori, nici ea nu înțelege de ce face ce face, dar ceva din ea o atrage în acea direcție. De aici și camera aflată mai mereu “în ceafa” fetei, plus indiciile vagi care au sens abia spre final, când adunăm mai multe.
O sursă de pauză de la atmosfera apăsătoare a filmului e prezența lui Vlad Ivanov în film, care ne face să mai simțim și niște mândrie, că e de-al nostru, și apreciere pentru calitățile lui de actor total. Aici, face un rol impecabil - joacă în limba maghiară, pe care-a învățat-o special pentru acest rol, și e diabolic și umil în cantitățile potrivite cât să-l apreciezi, dar să-ți fie teamă de el.
Se proiectează vineri, 26 iulie, de la ora 18.00, la Cinema Elvire Popesco. Biletele sunt 15 lei și se găsesc pe eventbook.ro.
ARTICOL: “The Poetic Consequences of K-Pop”, theparisreview.org
O voce pentru o minoritate
Emily Jungmin Yoon era mică atunci când a emigrat cu mama și sora sa din Coreea în Canada, pentru că părinții voiau o educație mai bună pentru copiii lor; tatăl a rămas în Coreea să facă bani în continuare. Felul în care vorbea engleză, cu accentul și limbajul coreean, o făcea să pară ciudată în ochii copiilor cu care interacționa la școală. Toți făceau mișto de ea. Pentru că-i era rușine să vorbească și pentru că se exprima mai ușor în scris, că nu o judeca nimeni, a început să scrie poezii. Acum e poetă, una apreciată.
În articolul “The Poetic Consequences of K-Pop” publicat în revista The Paris Review, Emily se gândește cum ar fi fost dacă exista, când era ea mică, isteria din jurul muzicii k-pop care-a luat cu asalt în ultimii ani tot globul. Poate s-ar fi simțit mai acceptată, mai puțin chinuită. Ar mai fi scris oare poezie?
Acum, după ce formația coreeană BTS a devenit extrem de populară în toată lumea, să fii coreean e cool și interesant. Uite că, deși pare un domeniu superficial, muzica asta a schimbat mentalități, a modificat cultura și societatea.
Coreenii, mai ales cei emigrați, au prins curaj și s-au exprimat mai lejer când s-au văzut reprezentați în cultura mainstream. Ceilalți, majoritatea, au început să fie mai atenți la nuanțe - chinez, japonez, coreean sunt identități diferite, cu istorii diferite, pe care nu-i corect să le pui în aceeași găleată de “asiatici”. E o temă de gândire care ne apropie mai mult de înțelegerea ipostazelor de minoritate și majoritate.
TEATRU: “Ultima bandă a lui Krapp”, regia Toma Dănilă, unteatru
De vorbă cu sinele
Teatrul independent unteatru împlinește nouă ani, ocazie cu care organizează zilele unteatru, un fel de festival propriu, cu spectacole în avanpremieră, spectacole consacrate și concerte. Evenimentul durează de pe 24 până pe 28 iulie. Program și bilete, pe unteatru.ro.
Din program, vă recomand neapărat spectacolul “Proof”, cu Dana Rogoz și Marian Râlea, de care v-am povestit în paginile ziarului.
Și “Ultima bandă a lui Krapp” ori “O noapte furtunoasă” sunt alegeri foarte bune. “Ultima bandă a lui Krapp” e un spectacol scurt, de o oră, cu un singur actor, Constantin Cojocaru, după un text de Samuel Beckett pus în scenă de regizorul Toma Dănilă.
Imaginați-vă că aveți înaintea voastră un ghem. Nu unul care-a fost răsucit în perfectă ordine, ci unul încâlcit, cu firele de-a valma, de nu mai știi care unde începe și unde se termină. Krapp, un bătrân singur, e acel ghem. La o masă în fața noastră, își mai descurcă câte un pic o bucată din marele ghem în încercarea de a-și înțelege viața și de a face pace cu el însuși.
E plin de regrete - legate de iubiri, mamă, carieră, fericire - și-și găsește alinare doar în sunetul propriei sale voci, dar din tinerețe, pe care-o ascultă pe niște benzi magnetice pe care-și înregistra, ca într-un jurnal, gândurile și cu care acum, la bătrânețe, intră într-un fel de dialog și reconfortant, și trist.
E un spectacol care ne dă și nouă, la pachet, multe fire de gândit: despre bătrânețe, singurătate, ce contează cu adevărat la finalul zilei (sau al vieții) și relațiile cu ceilalți.
Se joacă duminică, 28 iulie, de la ora 17.00. Biletele sunt 45 de lei și sunt disponibile pe eventbook.ro.
PODCAST: “Why We Need Weepies”, BBC Arts & Ideas, bbc.co.uk
De ce ne fac filmele să plângem
În 1844, un tată își observă fetița cum plânge din cauza unei poze triste, cu o fată plângând lângă mormântul mamei ei. Își notează în carnețelul cu însemnări că i se pare interesant că fetița continuă să privească acea poză care-o face să plângă, în loc să o pună deoparte și să oprească sursa suferinței, ca și cum vrea să retrăiască acea emoție din nou și din nou. Tatăl respectiv era chiar Charles Darwin. Observațiile lui descriu relația noastră cu filmele lacrimogene (tearjerkers în americană și weepies în britanică).
În episodul „Why We Need Weepies” de la podcastul BBC Arts & Ideas, câțiva oameni pricepuți la filme și la scris discută despre filmele care ne fac să plângem. Printre altele, pun în discuție niște explicații despre cum reușesc să ne facă să plângem și care e rolul acestor filme.
Printre altele, rolul filmelor lacrimogene e terapeutic. Trecem alături de personaje printr-un proces de evoluție de la vechiul eu la noul eu, proces care, de multe ori, implică și moarte și asta ne face să plângem, că e frica noastră cea mai mare.
În scenaristică, momentul când filmele ne fac să plângem cel mai tare e numit “the death of my kitten speech”. Procesul e, însă, plin de speranță. La final, nu rămânem cu disperare și deznădejde, ci suntem mai câștigați: ne-am renăscut. E tot un fel de catharsis, un fel de purificare, ca la teatrul clasic.
