Sportul, ca prilej de clivaj geopolitic. De ce a devenit Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar ținta unor critici pesemne exagerate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Putem recunoaște valul de critici la adresa Qatarului atât argumente obiective, cât și gelozia geopolitică a statelor occidentale, care acceptă greu că prosperitatea poate exista fără o democrație perfect funcțională, deși ele însele pot da oricui lecții despre adagiul că banii nu au miros. Intransigența morală însă, adeseori ipocrită, ține mai puțin de cald decât gazul lichefiat pe care Qatarul ni-l poate asigura...
Dacă Egiptul antic a ridicat printre dunele Saharei o colosală arhitectură compusă din temple somptuoase, palate regale și celebrele piramide - cea de la Gizeh numărându-se chiar printre „minunile” lumii vechi - iată că micul Qatar, un oraș-stat situat în vestul Peninsulei Arabice, uimește lumea prezentului prin ambiția de a organiza cel mai controversat și totodată spectaculos Campionat Mondial de Fotbal.
Scriu despre un oraș-stat (cu gândul mai mult la Singapore, decât la Serenissima Veneția) pentru că 80% din populația qatareză (de sub 3 milioane) locuiește în capitala Doha, devenită - printre altele - un hub esențial al transporturilor aeriene intercontinentale. Qatar și-a obținut independența față de Marea Britanie (fosta putere colonială) abia în 1971, la peste un deceniu de la emanciparea multor alte state arabe din regiune.
Dar este Qatarul un stat arab în toată regula? Da, căci funcționează ca monarhie a unui emir aproape la fel de conservator ca prinții saudiți din vecinătate, iar islamul sunnit reprezintă 65,5 % din suflarea locală. Nu, pentru că populația arabă nu depășește 40%, restul fiind format din indieni, pakistanezi, iranieni și alte multe naționalități.
Dacă la 1900, Qatarul era o periferie săracă a lumii euro-asiatice și obținea modeste venituri din păstorit, curmale, pescuit (inclusiv de perle!) și… piraterie, astăzi, cetatea-stat îmbogățită de imensele sale resurse de gaz natural, produce un PIB de peste 300 de miliarde $ și ocupă locul patru mondial la venitul pe cap de locuitor (cu un incredibil prag de 113.675 $). De unde și ambițiile sale mereu mai pregnante și mai imaginative.
La Doha - un mic Eldorado al Golfului - putem admira cel mai futurist și rafinat Muzeu al Artei Islamice (edificat în 2008 după planurile vedetei mondiale - I.M. Pei - care a construit și „piramida” de la Luvru). Tot aici a fost creată o rețea de clone ale unor universități din Ivy League (precum Cornell sau Northwestern): gazdele au avut ambiția de a aduce acasă la ele crema vieții academice americane, într-o felurime de domenii, de la medicină și arte frumoase până la inginerie și relații internaționale. Nu mai puțin frapantă este clădirea care adăpostește The Qatar Foundation, în fața căreia ar putea păli până și mitica Bibliotecă din Alexandria (recent reconstruită).
Când te scalzi în bani, orice pare posibil, așa că nici măcar ideea de a consolida bradul național prin organizarea, iarna, într-un loc fără asemenea tradiții, a unei ultramoderne infrastructuri pentru Campionatul Mondial de Fotbal 2022 (CMF) nu s-a dovedit prea îndrăzneață. Și asta de la lobby-ul la FIFA pentru desemnarea Qatarului ca țară-gazdă, până la construcția faraonică a unor stadioane gigantice, energofage (măcar prin numărul imens de instalații pentru climatizare), pe șantierul cărora au lucrat, într-un ritm infernal, mase de muncitori străini.
Deși Qatarul este un stat mai liberal decât vecinii săi - am văzut la Doha, în eleganta zonă pietonală a portului, atât turiste japoneze în minijupe, cât și discoteci sau diverse semne de relaxare „etilică” în stil european - iată că opinia publică din Occident se arată ultracritică față de CMF, dorindu-și parcă să transforme în coșmar (sau măcar într-un eșec unanim admis) această poveste desprinsă parcă din decorul celor 1001 de nopți.
Presa progresistă acuză numărul inadmisibil de ridicat al accidentelor de muncă pe șantierele celor șapte noi stadioane (care vor rămâne multă vreme pustii după meciul final de anul acesta), poluarea mediului și însuși acceptul FIFA de a organiza campionatul mondial - o celebrare a globalizării liberale - într-un stat unde drepturile omului sunt facultative.
Putem recunoaște în acest val de critici atât argumente obiective, cât și gelozia geopolitică a statelor occidentale, care acceptă greu că prosperitatea poate exista fără o democrație perfect funcțională, deși ele însele pot da oricui lecții despre adagiul că banii nu au miros (formulat în premieră de împăratul Vespasian, atunci când a decis să taxeze accesul la toaletele publice din Roma timpului său).
Înclin să cred că președintele Emmanuel Macron - care le-a cerut europenilor să nu „politizeze” marele eveniment sportiv de la Doha - are dreptate atunci când vede tabloul mai larg: spre deosebire de Iranul șiit, petro-monarhiile din Golful Persic sunt în general aliați fideli ai Occidentului, așa că - mai ales atunci când Rusia nu-și mai respectă contractele energetice - avem strategic nevoie de prietenia lor.
Intransigența morală, adeseori ipocrită, ține mai puțin de cald decât gazul lichefiat pe care Qatarul ni-l poate asigura...
foto: Hepta
User1032 22.11.2022, 22:43
Prin "accidente de munca" va referiți pesemne la cei cel puțin 6500 de oameni care au murit construind aceste stadioane