Jocurile Olimpice. Strigăt de disperare al mamei tânărului înotător Robert Glință: ”Nu-i frângeți aripile!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mama înotătorului Robert Glință (18 ani), sportivul care a reprezentat Romania la Jocurile Olimpice de la Rio și a reușit un loc 8 în finala de 100 metri spate, a decis să le împărtășească tuturor experiența sa alături fiul ei, un tânăr care face performanță și de care este extrem de mândră. Iată ce le transmite românilor Irina Glință, într-un mesaj postat pe pagina sa de pe un site de socializare.
”Din startul acestor randuri, as vrea sa lamuresc clar un lucru: ceea ce urmeaza este strict opinia mea personala, un punct de vedere pe care mai degraba il exprim, decat il vreau aprobat sau dezaprobat. Apoi, as vrea sa declar raspicat: nu sunt un specialist. Sunt doar un observator. Sunt un parinte care a participat, ca spectator, la zeci de competitii de inot, care a cunoscut indeaproape sportivi, parinti de sportivi, care a fost martor la scrierea unor povesti de viata dramatice – soldate cu rani psihice ireparabile, pentru cativa dintre copiii cu rezultate excelente inainte de juniorat, nevoiti sa renunte la inot.
Ceea ce m-a determinat sa scriu nu este prestatia lui Robert la aceasta Olimpiada (de care as fi absurda sa nu ma declar extrem de multumita, dati fiind pasii marunti cu care se avanseaza – cu foarte mici exceptii – in acest sport), nici consternarea generata de „aproape-absenta” romanilor din topurile disciplinelor desfasurate pana acum la aceasta competitie planetara de lux. Ci am scris ca reactie la acele foarte multe mesaje pe care le-am primit, prin care eram felicitata pentru Robert, prin care eram incurajata „sa o tin tot asa”, prin care mi s-a multumit(?!) sau mi s-a marturisit: „Si copilul meu vrea sa ajunga asemenea lui!”. Asadar, Robert este un exemplu. Un vis. Nu as vrea ca acestor copii sa li se franga aripile, inainte ca macar sa stie ce este acela un zbor!
Scopul acestor randuri nu este de a acuza pe cineva. Sportul, la nivel planetar, s-a dezvoltat, la fel cum s-au dezvoltat toate tehnologiile legate de infrastructura, de medicina, de educatie, s.a.m.d. La noi – la fel ca drumurile, spitalele, unitatile de invatamant etc. – sportul functioneaza inca pe principiul „hei-rup-ismului”. Chiar si in ramurile sportive unde se poate gasi cu usurinta o masa de selectie (a se vedea fotbalul), ne bazam pe forta bruta a sportivilor, pe capacitatea lor proprie de concentrare, de rezistenta extrema in conditii de stres si de competitie la nivel inalt. Observam cu totii ca traim intr-o perioada in care sportul s-a „stiintifizat”. Sa iei o mana de sportivi si sa te bazezi exclusiv pe talentul lor, pe munca lor, pe seriozitatea lor, nu mai este suficient pentru a te putea bate de la egal la egal cu multele tari care si-au stabilit ca o a doua religie sportul.Nu stiu care sunt motivele pentru care noi nu reusim sa tinem pasul cu evolutia disciplinelor sportive la nivel global. Dar ma pot pronunta, traind experienta de parinte al lui Robert, asupra unor aspecte care NU impiedica inotul sa mai „inventeze” niste campioni.Nu, nu este vorba de bani. Sunt sportivi si parinti de sportivi care sunt dispusi sa plateasca ei pentru a obtine performante. Nu, nu bazinele putine si starea lor fizica sunt problema. S-au castigat medalii de catre sportivii romani in conditii si mai precare de pregatire decat acestea.Nu, nu lipsa copiilor care ajung sa practice inot de performanta ne impiedica sa avem „o masa de selectie” pentru competitiile inernationale majore. Robert, spre exemplu, provine dintr-un club municipal care avea si cate douazeci de multipli medaliati la o singura editie a campionatelor nationale pentru copii (si nu ma intrebati cati dintre ei mai fac inot de performanta, caci prefer sa nu va raspund – din motive de conservare a unui moral bun).Daca la handbal o nereusita poate fi legata de o stare generala de oboseala, la scrima si la tenis de masa de o conjunctura generata de tragerea la sorti, la gimnastica de o „fisura” transformata in „fractura” si de o serie de ghinioane care au decimat lotul national, la atletism de „nesansa” de a fi contemporan cu sportivi care se incapataneaza sa intre in cartea recordurilor cu fiecare pasire pe stadion, la inot (poate si la alte sporturi) neputinta de ne clasa in primii 8-16 la nivel mondial este o boala. Si nu una oarecare, ci una precum cancerul. Adica, una care preconizeaza o moarte sigura, rapida, dureroasa, desfiguranta a celor ce pasesc in arena internationala. Rezista numai cine este foarte puternic psihic, cine refuza sa se creada bolnav, cine refuza sa admita ca aceasta maladie este incurabila.
Da, avem ghinionul ca nu ni se mai nasc genii sportive. Nu ni se mai nasc talente de necontestat. Dar, oare, nu s-au nascut „chiar sub nasul nostru”, si noi nu le-am sesizat?
Sa-l luam pe Phelps, de exemplu. El nu este un talent – este un FENOMEN! O exceptie de la rasa umana pe care, daca oamenii de stiinta ar reusi sa o identifice din multime, s-ar reinventa o noua categorie de populatie – una numita „super-sapiens”. Dar, chiar si asa, lui i se acorda un tratament special. Nu i se lasa doar talentul sa vorbeasca in competitii. Are o intreaga echipa care ii exploateaza resursele, ii menajeaza eforturile inutile, ii construieste o „armura” tehnica, psihica, nutritiva, de orice natura.Si Romania are nevoie, parerea mea, de o echipa. Insa nu de una care sa functioneze dispersat, care intr-un oras, care intr-altul, in oricare alt loc decat sub o lupa severa atotcunoscatoare. O echipa care sa vina cu un program argumentat, eventual incercat in alte tari, care sa mecanizeze sistemul celor selectati in lotul olimpic printr-o inginerie, si nu printr-o bazare exclusiva pe munca, talent si psihic nativ bun. Si preferabil (parerea mea) o echipa externa, imuna la orgoliile care se tot doresc etalate la toate nivelurile posibile.
N-as vrea sa fiu inteleasa gresit. Nu dau in nimeni. Nu acuz pe cineva. La noi, atat cat am eu cunostinta, toata lumea incerca sa-si faca bucatica (in limitele priceperii) cat poate mai bine. Sportivii, antrenorii, conducerea federatiei – toti. Numai ca o fac individual. Si, precum in fabula cu racul, broasca si stiuca, fiecare trage „sacul” performantei in ce directie crede ca e mai „nimerit”. Este precum in cazul confectionarii unui sacou: daca dam fiecare parte sa fie croita de un alt croitor (si nu dupa un tipar, ci dupa „inspiratia proprie”), exista mari sanse ca, atunci cand imbinam manecile cu gulerul, cu pieptii si cu spatele, sa nu iasa deloc o haina demna de imbracat, demna de ne prezenta cu ea la o petrecere (si ce mai petrecere este olimpiada!).
Si nu pot fi condamnati cei ce, pe bucata lor de responsabilitate, fac tot ce pot, tot ce stiu. Nu e greu sa iti dai seama ca isi dau silinta. Ca, fiecare in parte, respecta regulile, se supune normelor legale in vigoare, ca aplica graficul de antrenament corect, potrivit. Dar este nevoie ca toti sa traga in aceeasi directie, sa intre in aceeasi „schema logica de programare”.Asa cum am observat eu „ne-unitatea” antrenorilor si federalilor din tara noastra, nu cred ca avem vreo sansa sa se creeze un nucleu din randul specialistilor romani. Probabil ca avem nevoie de o echipa formata din afara tarii, care sa fie implementata ca un focos in aceasta bomba nefunctionala – natatia romaneasca. Repet, nu pentru ca nu avem romani pregatiti, ci pentru ca orgoliile personale nu le permit celor insarcinati cu pregatirea sportivilor sa se lase condusi, sa se lase indrumati.Poate numai acel strung profesionist venit din afara ar avea puterea sa slefuiasca ceea ce antrenorii de club descopera, ceea ce federatia alege ca reprezinta un potential. De aceasta ar fi nevoie: de „cineva” (nu insa o singura persoana) care sa taie ce e de taiat, care sa adauge ceea ce este de adaugat, care sa corecteze ceea ce este de corectat. Ne-ar trebui o „mana de fier”, care sa-si impuna priceperea cu fermitate, prin argumente profesioniste, dezbarate de orice ambitie personala puerila. Si sa aiba „acte in regula”, sa i se permita sa faca aceste slefuiri fara interventii sau influente partinitoare.Nu cred ca a aduce pe cineva din afara ar trebui sa insemne o ofensa pentru natatia romaneasca, pentru cei care o conduc. Si nu vad de ce antrenorii si conducatorii de cluburi ar avea de ce sa refuze un asemenea ajutor. Imi vine in minte situatia Olandei, imediat dupa olimpiada trecuta: faptul ca antrenorul ei a ales sa plece in Australia si sa antreneze nationala de acolo, a schimbat raportul de forte intre cele doua tari. Am vazut un interviu in care olandezele admiteau ca scaderea lor de forma (fizica si morala) se datoreaza in mare parte plecarii antrenorului, in timp ce australiencele se mandreau (si cine este Australia in natatia mondiala!) ca, gratie acestui antrenor strain, au capatat tot ceea ce le lipsea pentru a deveni cele mai bune.
De ce „bat campii” cu importarea unui „procesor”? Pentru ca, daca se alege cineva din interior, izbanda este moarta inainte de a se naste. Nu din pricina nepriceperii, ci din pricina invidiei celorlalti. Da, am folosit cuvantul acesta grav: invidie. Din invidie si din dorinta de a-si aroga un merit de la inceputul pana la sfarsitul (oricat ar fi el de rapid, sau chiar cu pretul de a fi rapid) carierei unui sportiv, antrenorul care a descoperit un sportiv nu vrea sa il lase pe mana altuia. Din invidie, daca avem cativa antrenori care au avut rezultate in trecut (si avem, Slava Domnului!), acestia nu isi impart opiniile avizate, experienta si viziunea decat preferential. Din invidie, se bagatelizeaza rezultatele prezente ale unor sportivi, sub amenintarea zeflemitoare „Las’, ca mai vedem noi peste doi ani!”. Din invidie, se inventeaza povesti despre copii si antrenori, din invidie se formeaza grupuri de barfitori.
Ori, daca vrem mai mult, in primul si in primul rand trebuie sa renuntam la noi insine. Sportivii o fac. Stiu, personal, foarte multi copii si tineri care au renuntat la casa lor, la famiile lor, care isi petrec aproape toata ziua in alta parte decat intr-o locuinta proprie (mai mult pe drumuri, prin bazine, prin scoli si prin casele altora). Trebuie sa o faca si antrenorii – sa renunte la ambitiile personale care dauneaza sportivilor. Trebuie sa o faca si cei care raspund de coordonarea lotului – sa renunte la complacerea realizarii ca au facut tot ce se putea, ca au dat tot ceea ce li s-a cerut. Sa o faca toti, pentru un singur scop: progresul sportivului, insusirea de noi si noi cunostinte de catre intreaga echipa, crearea unui corp care sa aibe o singura inima – aceea de roman.Repet, nu o spun ca sa dau in cineva. O spun pentru cei care „inghit” kilometri de inot, cu tot cu clorul si mizeria din bazin, care-si alimenteaza energia cu visuri, care se hranesc cu portii mari de sperante dimineata, la pranz si seara, in loc de desert. Visul lor este sa ajunga la Olimpiada. Pare un vis suprem (oh, cat de greu ajung romanii, in zilele noastre, sa-si indeplineasca baremele la inot!), insa, odata ajunsi acolo, isi doresc mai mult.Pentru ca, da, chiar se poate! Si ceilalti sunt oameni. Si ceilalti au aceleasi limite si aceleasi grupe de muschi, acelasi numar de organe interne, de membre si de orice compune teoretic corpul uman. Doar ca au de partea lor, mai nou, stiinta. Au ridicat sportul nu la rang de arta, ci la rang de precizie cibernetica. Totul se exploateaza. Totul se completeaza. Totul se aseaza in rotite care angreneaza un robotel ingenios.Nimeni nu este vinovat si toata lumea are dreptate. Dar, in sportul de performanta, nu este vorba despre a avea dreptate – parerea mea. Este vorba despre o supunere, despre o coeziune, despre o implementare intr-un tot, intr-o masinarie cu un soft bine proiectat, cu mai multe componenente, dar care deservesc aceeasi functie. Ca, spre exemplu, corpul uman: avem maini, picioare, ochi etc. – fiecare cu frumusetea si rolul sau – insa, daca vrem sa mancam, folosim si gura, si ochii, membrele superioare si chiar cele inferioare (fie ca stam jos sau in picioare).
Acesta, cred eu, ca ar trebui sa fie dezideratul natatiei romanesti. Sa angreneze toate componentele acestui sport (partea umana – cu antrenori, sportivi, specialisti –, cu partea tehnica – tratate teoretice, imprumuturi din experienta tarilor care au reusit – si, nu in ultimul rand, cu partea psihologica – care se obtine prin implementarea ideii de echipa, de unitate, de putere colectiva) si sa creeze un robotel inteligent.
S-ar putea ca Robert sa aiba de suferit, de pe urma a ceea ce am scris. Sper, insa, sa se inteleaga: nu pentru a-i apara lui un drept sau pentru a-i croi o cale, am recurs la impartasirea acestei opinii personale. Robert este un caz fericit. El a reusit. In pofida multelor piedici care i s-au pus, in ciuda putinelor sanse care i s-au dat, el a ajuns acolo unde si-a propus. Nu se va opri aici, si nu pentru ca ma hazardez eu in promisiuni. Ci pentru ca, de-a lungul multelor incercari, am simtit ca Bunul Dumnezeu are un plan cu el. Si cand Mana Lui inalta protejeaza, omul, orice arma ar folosi, e neputincios.Nu este pentru prima data cand spun ce gandesc, ce simt, ce vad. Multa lume m-a intrebat de ce nu am mai facut-o in ultima vreme (pentru ca, au zis ei, asteptau cu interes sa citeasca ceea ce scriam). Nu m-am oprit pentru ca imi era frica sa vorbesc. Nici pentru ca eram multumita de ceea ce vedeam sau pentru ca lucrurile pe care le observam nu imi mai generau nicio emotie. Ci m-am oprit pentru ca, de cate ori scriam, aprindeam un conflict. Lumea e tare dornica de razboi! Sa scoata sabii este sportul preferat al romanilor (acum, e si dovedit – taaare mult ma mai bucur pentru fetele de la scrima! nu pentru ca nu aveam incredere in ele, ci tocmai pentru ca vorbeam despre acea conjunctura care nu intotdeauna asigura celor mai buni un loc pe podiumul competitiei care se desfasoara o data la patru ani). Si doar de scanteia generata de scrierea mea pareau ca au nevoie cei ce se imparteau numaidecat in tabere – ii si vedeam cum deveneau campioni la a spune rautati, cum „sareau” la orice „gat” nimereau, doar-doar sa-si verse focul.Eu nu imi doresc un conflict. Nu imi doresc sa impart lumea in tabere. Repet, nu vreau sa atrag de partea mea pe cineva sau sa ridic pe cineva impotriva-mi. Imi doresc doar ca acesti copii ai Romaniei sa se poata antrena in pace, in conditii care sa le ofere sanse egale tuturor (indiferent de la ce antrenor provin, din ce zona a tarii si ce club au reprezentat candva). Imi doresc ca acesti copii ai caror parinti mi-au scris (oh, daca ati stii cum am simtit emotia transpusa in acele cuvinte!) felicitandu-ma, dorindu-i toate cele bune lui Robert si impartasind cu mine speranta ca vor fi si ei candva „in pielea mea” sa faca parte dintr-o ramura a inotului echipata cu tot ceea este necesar. Cu nimic mai mult decat cu ceea ce sunt echipate si celelalte natiuni.Si imi mai doresc ca acesti micuti inotatori sa aiba o viata sportiva cat mai lunga, incununata de succese si de visuri implinite! Pentru a fi in numar cat mai mare la olimpiadele viitoare, este nevoie sa schimbe ceva. Altfel, vom numara din nou pe degetele de la o mana reprezentarile romanesti in competitia de natatie”.
