Iuliana, o tânără ilustratoare refugiată din Ucraina, și-a găsit la București o a doua familie. „La 23 de ani, am învățat de ce bunicile noastre ne-au urat un cer liniștit deasupra capetelor”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În ilustrațiile Iulianei Obodyanskaya, o artistă din Odesa refugiată în România, familiile nu sunt despărțite de război. O femeie tânără și iubitul ei se sprijină unul de altul și zâmbesc veseli, ținând în brațe două pisici, un câine și un iepuraș. Un alt cuplu îmbrățișează o pisică aproape cât ei de mare. Într-un interviu pentru Libertatea, Iuliana povestește cum s-a schimbat viața ei de când a început războiul.
Cuprins:
La începutul lui mai, Iuliana Obodyanskaya, o ilustratoare din Odesa care s-a refugiat în București la puțin timp după ce țara ei a fost invadată, a pus un anunț pe un grup de Facebook dedicat refugiatilor ucraineni.
Spunea că își caută un loc de muncă cu normă întreagă și își oferea serviciile de ilustrator.
De începerea războiului, peste 995.000 de ucraineni au venit în România, însă cei mai mulți dintre ei au mers, mai departe, în alte țări. În jur de 80.000 de persoane au ales să rămână aici pentru o perioadă mai lungă, asemeni Iulianei.
Artista creează ilustrații de autor pentru brand-uri, logo-uri, cărți de vizite, dar cel mai mult îi place să facă portrete de familie.
Portretele de familie mă ajută să cred în lucruri bune. Acum pictez familii fericite din diferite țări, dar foarte curând aceleași familii fericite vor fi în Ucraina. Trebuie să așteptați puțin. Se va întâmpla!
„Când nu știi unde vei fi mâine, tableta este o salvare”
Iuliana a crescut în Cetatea Albă, un oraș-port situat în apropiere de Odesa. „Toată copilăria mi-am petrecut-o lângă apă, mergeam mereu cu părinții mei la mare. Simt că apa este locul meu de putere”, povestește aceasta.
A început să deseneze în copilărie. „Nu-mi amintesc când am început. Țin minte doar că tapetul din apartament a fost mâzgălit de mine cu pixul”, spune ilustratoarea.
Se consideră o artistă autodidactă. „Tot ce am sunt practica și dorința constantă de a crea”. A continuat să picteze și să facă ilustrații și după începerea războiului. Asta a ajutat-o cel mai mult psihic.
Ilustrațiile sale încep cu niște schițe de mână, făcute pe hârtie cu un creion roșu. Le continuă apoi pe tabletă.
„Avantajul acestui tip de ilustrație este că nu sunt legată de un material sau de un loc. Pot să desenez oricând și oriunde vreau. Când nu știi unde vei fi mâine, tableta este o salvare”, explică Iuliana.
O astfel de ilustrație poate fi imprimată pe orice suprafață: pânză, hârtie, chiar și pe o pernă, sau pe o ceașcă. „Pe orice vă puteți imagina”, spune artista.
Iuliana vrea să tricoteze jucării și să încerce să picteze cu vopsele. „Înainte de război am amânat mereu asta. Obosită fiind, o amânam pentru mâine. Războiul mi-a arătat că s-ar putea să nu mai existe ziua de mâine”, adaugă aceasta.
Spune că este recunoscătoare României pentru oportunitatea de a crea. „Cu comenzile pe care le primesc, pot să-mi ajut rudele din Ucraina și să trimit bani în scopuri caritabile, ajutând adăposturile de animale ucrainene, armata și oamenii nevoiași care nu au un loc de muncă”, spune Iuliana.
Cum poți deveni o familie în 3 luni?
Iuliana a împlinit 23 de ani în București, departe de soțul și prietenii ei, dar aproape de o familie ucraineană pe care a întâlnit-o în orașul ce le găzduiește temporar pe ea și pe cele trei pisici.
La începutul șederii ei în România, a stat într-un hotel unde erau cazați mai mulți refugiați. Acolo s-a împrietenit cu o femeie pe nume Julie și cu cei doi copii ai ei, Amalia și Arseniy, în vârstă de 13 și 9 ani, dar și cu pisica lor, Perla.
Simte că, în cele trei luni de când i-a cunoscut, au devenit o familie.
Nu știu cum să-i descriu, sunt minunați. Am avut depresii de o săptămână în care nu am vrut absolut nimic, veșnicele griji care te mănâncă pe dinăuntru. Dar ajunge o întâlnire cu ei și totul se uită.
„Era înfricoșător să uit uneori că în țara mea era un război, dar era singura modalitate prin care puteam să rămân sănătoasă din punct de vedere psihologic”, adaugă aceasta.
Dacă se simte prost, ei sunt acolo pentru ea. Dacă ei se simt rău, ea e acolo pentru ei.
„Am comunicat doar trei luni, cum poți deveni o familie în acest timp? Încă nu înțeleg”, spune Iuliana.
„Viața mea este acolo”
Decizia de a părăsi Odesa a fost foarte dificilă. „Nu am vrut să locuiesc în străinătate. Viața mea este acolo, familia și prietenii mei sunt acolo”.
Ca să ajungă în România, a stat la coadă la graniță câteva ore, în ninsoare. „Încă îmi revin după acel drum”, spune ea. „Am făcut un ocol prin Chișinău, așa că drumul a durat mai mult. Cea mai mare problemă a fost că eram singură, cu o valiză, un rucsac și, cel mai important, cu trei pisici în două cuști.”
Pisicile au fost motivul plecării, explică ea. „Pisicile mele sunt puii mei, iar exploziile au fost foarte înfricoșătoare pentru ele. Nu am vrut să le risc viața”, explică artista. „Acum sunt bine și s-au adaptat, dar mutarea a fost foarte grea pentru ele. Chiar nu știu cum o să le aduc înapoi, dar nu asta este cel mai important lucru acum”.
Soțul Iulianei a rămas în Odesa, unde cei doi locuiau. E născut și crescut în Mariupol. „Visul lui era să se întoarcă acolo, dar eu am amânat mereu mutarea pentru că voiam să rămân în Odesa. Soțul meu nu vrea să-mi spună ce e înăuntrul lui, dar nu e nevoie. Îi împărtășesc durerea. Este o rană pentru poporul ucrainean. Am fost o dată în acel oraș (Mariupol, n.r.) și nu știu dacă a fost o decizie bună să rămânem în Odesa sau nu. Dar datorită acestei decizii, eu și el suntem în viață acum”, povestește ilustratoarea.
Spune că ea și soțul ei au decis să se mute în Mariupol când totul se va termina.
„Viața s-a împărțit în înainte și după”
Tânăra artistă spune că viața ei s-a împărțit în înainte și după începerea războiului.
„Încerc să-mi trăiesc viața ca înainte, dar este aproape ireal când o convorbire video cu soțul meu este întreruptă de o altă alarmă și trebuie să fugă pentru a se pune la adăpost. Valorile vieții s-au schimbat”, explică ea.
„La 23 de ani, am învățat din experiență de ce bunicile noastre ne-au urat un cer liniștit deasupra capetelor noastre”,
