De ce menținerea ordinii globale occidentale pretinde un armistițiu în războiul cultural din SUA
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În ciuda faptului că are nu doar cea mai performantă armată de pe glob, ci și economia și diplomația dominante, America nu a reușit să câștige inimile și mințile altor națiuni pentru cauza libertății, tocmai din cauza masacrului ideologic intern prin care trece în ultimele decenii. O dezbinare națională care a dus și la degringolada din Afganistan, explică Teodor Baconschi, în comentariul său săptămânal din Libertatea.
Oricine știe că SUA dețin cea mai performantă armată din lume. De la testele nucleare care au precedat atacul de la Hiroshima & Nagasaki, trecând prin crizele Războiului rece și conflictele indirecte cu URSS, această armată a primit de la guvernul federal sume astronomice de bani, tehnologii de vârf și diferite ocazii pentru testarea pe teren a celor mai sofisticate arme, în Africa, America Latină, Asia și Orientul Apropiat.
Pentru a exercita hegemonia inerentă conceptului de „națiune indispensabilă”, președinții SUA aveau însă nevoie de suport consensual pentru valorile morale din spatele faimoasei pax americana. Dezastrul retragerii din Vietnam a fost grăbit de războiul cultural intern de la finalul anilor ’60, când lupta noii generații educate pentru drepturi civile, sfârșitul segregării rasiale și emanciparea (inclusiv sexuală) a femeilor a umplut piețele metropolelor americane cu milioane de protestatari pacifiști: într-o democrație, nu poți continua un război dacă el devine impopular acasă. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că lupta dusă de generația Woodstock a produs, în linii mari, evoluțiile sociale scontate.
În momentul de cotitură istorică produsă prin implozia URSS și eliberarea de comunism a Europei de Est, America era deja o țară ultraliberală, în care condiția femeii fusese net ameliorată (față de anii ’60), segregarea rasială devenise ilegală, iar suprematismul majorității albe se diminua atât prin influența mass-media și a elitelor din marile universități, cât și la nivelul omului de rând, din clasa mijlocie.
Nu peste mult timp, aveam să vedem la Departamentul de Stat un general mulatru, de origine jamaicană (Colin Powell), căruia i-a succedat o femeie de culoare - Condoleeza Rice - așa cum aveam să salutăm, în Barack Obama, pe primul titular afro-american al Casei Albe.
Evident că mai erau multe de făcut. Firește că existau încă diferențe de cultură între orașele californiene, sau atmosfera din New York și cea din micile orașe dezindustrializate ale Americii profunde.
Desigur că lupta pentru egalitate, justiție socială și incluziune trebuia continuată și că nimic fundamental nu împiedica procesul, de la verdictele tot mai liberale ale Curții Supreme până la agenda nativilor digitali. Dar progresul organic spre o societate mai dreaptă nu le ajungea extremiștilor de stânga din campusuri, dornici de incendii revoluționare.
America a devenit, în doar câteva decenii, o lume care-și neagă istoria, își demonizează tradițiile, își culpabilizează majoritatea și exaltă drepturile minorităților prin discriminare pozitivă și poliție a gândirii, conform dogmelor (inițial judicioase, apoi, aberante) ale „corectitudinii politice”.
Sub administrația lui Donald Trump a fost atins apogeul confruntării dintre tabăra progresistă, anticapitalistă, globalistă (dacă nu chiar anarhistă) și tabăra conservatoare, deopotrivă radicalizată pe teme de politică internă sau externă.
Victoria lui Joe Biden nu a mai fost privită ca naturală alternanță putere, ci ca victorie a Binelui progresist contra Răului conservator. Măcinată de paroxismul urii, în războiul cultural intern, America nu a mai vorbit pe o voce nepartizană în politica sa externă, oficial confiscată de agenda progresismului radical (care nu are prea mare priză nici în rândul aliaților est-europeni/postcomuniști ai Americii, nici printre partenerii săi din Orientul Mijlociu și Asia Centrală).
Excesul demolator de autocritică ideologică, prezentat în SUA ca ritual de exorcizare a propriului trecut „malefic”, a fost preluat (precum în aikido) de competitorii geopolitici ai Statelor Unite. Ce lecții de umanitate, drepturi ale omului și democrație mai poate preda America unor state autoritar/dictatoriale, dacă ea însăși se acuză de „rasism sistemic” și de multe alte blestemății declarat structurale?
Degringolada din Afganistan - cu tot cu undele sale de șoc - a fost accelerată de cronica dezbinare internă a națiunii cu „destin manifest”.
Poți câștiga orice bătălii la nivel tactic, dacă ai, așa cum SUA posedă și azi, cea mai performantă armată de pe glob. Nu poți câștiga inimile și mințile altor națiuni pentru cauza libertății, dacă proiecția puterii tale spirituale e invalidată printr-un masacru ideologic intern, pe care nu reușești să-l temperezi prin moderație, realism, negocierea unui compromis rezonabil și unitate intelectuală în jurul valorilor umanist-creștine predicate de Părinții Fondatori ai Constituției americane.
Toți cei care cunosc, prețuiesc și sunt gata să apere civilizația occidentală își doresc reconcilierea lăuntrică a Americii, chiar dacă nu au încă dovada că această salutară opțiune îi mai stă la îndemână. Se pare că The American Dream are nevoie de reparații capitale.
