Psihoterapeută, despre rușinea folosită ca metodă de educare. „Unei fetițe învățătoarea îi rupea pagina, o dovadă de anulare a persoanei”

„Ne-am mai uitat la filme americane, se întâmplă ca profesorul să-i spună unui elev să rămână puțin după ore, să vorbească în particular. E mult mai important ce îi transmiți așa decât ce se întâmplă în fața întregii clasei”, spune psihoterapeuta Dorina Stamate despre ce pot face profesorii ca să evite să-și pună elevii într-o situație de care să le fie rușine. 

Imprimarea rușinii asupra copiilor nu-i motivează pe aceștia, ci îi face să se simtă incapabili, scrie și Harvard Health Publishing, publicație a Universității Harvard din SUA. „Când oamenii a căror opinie contează cel mai mult spun lucruri rele despre tine, poate fi mai mult decât dureros, asta îți poate afecta stima de sine permanent”.

Școala 9: Înainte de toate, vă propun să definim rușinea. 

Dorina Stamate: Rușinea e un sentiment foarte greu, face parte din triada vină, frică și rușine. Se naște înăuntrul nostru când suntem foarte mici, când simțim că am încălcat normele fie sociale, fie morale și că i-am dezamăgit pe cei din jur, care aveau altă așteptare de la noi.

Acest sentiment se vede prin înroșirea feței, transpirație sau experimentarea unei stări de teamă.  

– La școală, de pildă, în urma cărei acțiuni din partea unui profesor ajunge un elev să se simtă rușinat? 

– Dacă profesorul face o referire la ceva ce elevul nu știe, copilul poate să aibă acest sentiment de inadecvare și să se simtă rușinat. Sistemul în care elevii învață impune un fel de uniformizare a cunoștințelor. 

Mulți copii cu care lucrez se tem să iasă la tablă, pentru că se gândesc că vor fi judecați fie de profesori, fie de colegii de clasă dacă nu știu. 

„Dacă efortul nu este apreciat sau mi se reproșează că nu sunt bună, de ce să depun efort în continuare?”

– Există o linie fină între abuzul verbal și evidențierea greșelilor? În septembrie anul trecut, Libertatea a publicat o înregistrare audio cu o învățătoare de la o școală din București. Țipa la o elevă de clasa a III-a și o numea, în timpul orei, „analfabetă”. Unii părinți au considerat că nu era un abuz, ci că folosea un ton ridicat.  

– Dacă faci pe un ton ridicat îndreptarea sau evidențierea greșelii, mesajul nu o să ajungă la copil. Tot ceea ce depășește o anumită vibrație a sunetului percepem ca fiind agresiv, un atac la adresa noastră. În schimb, dacă îi vei spune pe un ton calm, apropiat de comunicarea obișnuită, o să țină minte. Altfel, va ține minte doar emoția pe care o trăiește atunci. 

Asta duce la scăderea încrederii în sine a copiilor. Dacă eu am făcut acest efort până acum și efortul nu este apreciat sau mi se reproșează că nu sunt bună, de ce să depun efort în continuare?

Această lipsă de încredere se propagă. Nu vei fi neîncrezător doar la română, o să începi să ai îndoieli și în legătură cu calculele la matematică. Copiii, mai ales cei din ciclul primar, dacă dascălul are această comunicare pe o tonalitate înaltă sau cere mult de la ei, se simt foarte stresați. Refuză să meargă la școală, îi doare burta sau capul. 

– De ce credeți că unii profesori consideră că astfel îi pot determina pe elevi să învețe? Au folosit părinții și profesorii lor acest tip de educație prin rușine?  

– Sunt tributari modului în care au primit și ei educație. Mulți profesori nu fac acest lucru doar ca să-i demotiveze pe copii. Încă există profesori care folosesc aceste „metode de stimulare”. Îmi aduc aminte de o fetiță de clasa a III-a care îmi spunea că doamna învățătoare îi rupe pagina. Este o dovadă foarte mare de anulare a persoanei. Nu ai făcut nimic bun, îți rup pagina. 

Părintele a adus fetița la terapie, pentru că ea nu își mai dorea să facă temele. Se ajunge la o tensiune în familie și nu știi ce să faci mai departe. Trebuie să vezi de ce nu vrea să facă temele. 

Este o artă procesul de educare a copilului, pentru că fiecare este diferit. 

Articolul complet, în Școala 9. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE