O gară și un capăt de linie într-un București uitat: între o halbă de bere și drumul spre Oltenița cu 16 opriri

La Gara Titan Sud, Bucureștiul pare că se termină puțin mai devreme decât în restul orașului.

Peisajul este dezolant, liniștea apăsătoare, iar traficul de călători atât de redus încât locul lasă impresia unei gări de provincie uitate la marginea unei localități.

Și totuși, la câțiva pași de peroane, există un loc în care viața curge după alte reguli: terasa cu mesajul simplu, aproape irezistibil pentru un trecător flămând: „Berărie și grătar”.

O bere rece la draft. Trei mici cu muștar, „de poftă”. Aici pare să fie adevărata animație a zonei.

În rest, Gara Titan Sud își duce existența discret, în zona industrială Republica. Din cele două linii ale gării pleacă zilnic trenuri Regio ale unui singur operator, Transferoviar Călători. Destinația este una singură: Oltenița.

Gara are o sală de așteptare, o casă de bilete și două linii. Atât.

O gară cu aer de provincie

Primul tren intră în Gara Titan Sud la 4:43. La 5:15, prima garnitură pleacă spre Oltenița. Ultimul tren al zilei pornește spre aceeași destinație la 23:10.

Sunt 60 de kilometri până la capătul de linie, o călătorie de aproape două ore. Trenul de 5:15, de exemplu, ajunge la Oltenița la 7:01, fără întârziere.

Până acolo însă, garnitura mai oprește de 16 ori: București Sud, Căldăraru, Cernica, Tânganu, Frunzănești, Plătărești, Podul Pitarului, Cucuieți-Sudiți, Gălbinași, Vasilați, Budești, Negoești, Șoldanu, Luica, Curcani și Valea Roșie. Abia apoi vine Oltenița.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 23

Prima impresie nu este cea a unei gări din București. Mai degrabă, a unei halte dintr-un oraș mic, unde câteva trenuri mai țin legătura cu lumea de afară.

Din martie anul trecut, accesul în vagoane se face doar de la peroanele din fața gării. Iar când ajungi acolo, imaginea este greu de asociat cu ideea de infrastructură feroviară a Capitalei.

Două tonomate: unul de cafea și unul cu mâncare

Doar câteva porțiuni sunt asfaltate. În rest, pietriș și mult nisip. În zonele abandonate, mizeria și resturile menajere au pus stăpânire pe peisaj.

Nu există senzația unei gări prin care trec zilnic oameni aflați în drum spre serviciu, spre casă sau spre o altă destinație. Și totuși, gara are memoria ei.

La intrare, o cișmea veche de apă încă rezistă într-un perete de marmură. Un obiect care a trecut prin decenii de transformări.

În interiorul modernizat cu plăci de faianță, însă, au rămas mai multe bănci vechi de lemn.

Pentru călătorul grăbit există și două tonomate: unul de cafea și unul cu mâncare.

Biscuiți, covrigei, croissante, sucuri carbogazoase și apă. Provizii de urgență pentru cel care a ajuns în ultima clipă și n-a apucat să cumpere nimic înainte de drum.

Băncile care au văzut mii de navetiști

Dincolo de modernizări și de tonomatele cu produse ambalate, mai există și băncile din beton.

Și un fel de măsuțe pe care, cu zeci de ani în urmă, oamenii își așezau bagajele încărcate cu provizii înainte să plece din București.

Pe aceste bănci au stat navetiști. Oameni care plecau dimineața și se întorceau seara. Oameni care veneau din localitățile de pe traseul spre Oltenița pentru a munci în Capitală.

În perioada comunistă, gara s-a numit Halta 23 August. A fost construită în 1985 pentru a deservi navetiștii de pe ruta București-Oltenița, mulți dintre ei muncitori la Uzinele „23 August”, fostele uzine Malaxa.

Astăzi, numărul celor care traversează zilnic gara este incomparabil cu cel al vremurilor de atunci. Dar urmele acelei epoci au rămas în beton.

Gara cu 2.500 de călători pe zi

Paradoxal, Gara Titan nu a fost mereu un loc atât de pustiu.

În noiembrie 1959, ziarul România Liberă scria despre problemele gării și despre aglomerația de la acea vreme.

Sala de așteptare avea doar 12 metri pătrați, iar holul 40. Erau prea mici pentru cei aproximativ 2.500 de călători care circulau zilnic prin gară.

Presa vremii cerea modernizări rapide: un bufet pentru călători, un telefon public, o cutie poștală. Și, mai ales, o pasarelă peste liniile de cale ferată, deoarece cele două pasaje de trecere existente erau considerate prea îndepărtate de gară.

Cu alte cuvinte, Gara Titan avea atunci o problemă pe care multe stații bucureștene ar fi invidiat-o astăzi: prea mulți oameni.

Casiera care a furat 53.876 de lei. „Era tare dibace”

Arhivele păstrează și povești mai puțin plăcute despre Gara Titan.

În martie 1967, ziarul Munca relata cazul unei casiere care delapidase 53.876 de lei. O sumă uriașă pentru acea perioadă, echivalentă, după comparația făcută chiar de jurnaliști, cu prețul unui apartament sau cu banii necesari dotării unei creșe.

Banii nu fuseseră luați dintr-o dată. Fuseseră sustrași treptat, prin falsificarea actelor gestiunii.

Când anchetatorii i-au cerut explicații șefului de gară, Ion Macarschi, acesta a oferit o declarație care pare desprinsă dintr-un scenariu de film:

„Elena Dumitrescu era tare dibace. Este drept că nici eu nu am controlat gestiunea, însă chiar dacă i-aș fi verificat casa n-aș fi descoperit vicleșugul. Era făcut cu inteligență”, nota Munca.

Șeful gării nu a putut fi tras la răspundere penal, însă conducerea Direcției regionale CFR i-a aplicat o sancțiune: 15 zile de retrogradare.

Pe mamele cu copii mici le lăsăm în biroul de tranzit. Facem și noi ce putem, dăm bilete din timp, mai vopsim, mai peticim, dar mult prea puțin pentru biletele pe care ni le plătesc nu numai să-i ducem cu trenul, ci să le oferim și condiții în gară. La gară eu îi zic căsuța din povești, o mai alint…

lucrător al gării Titan în 1974:

Situația din 2026 e între mici și trenuri

Poate că cel mai bun loc pentru a înțelege Gara Titan Sud nu este sala de așteptare. Nici peronul. Ci terasa de lângă gară.

Acolo sunt oameni. Acolo se vorbește. Acolo sfârâie grătarul.

Mesajul „Berărie și grătar” pare să fi devenit, într-un peisaj dominat de nisip, pietriș, betoane și resturi, un fel de punct de atracție.

Oamenii se opresc la o bere rece, comandă mici, stau la masă și privesc cum, din când în când, câte un tren intră sau pleacă.

Gara merge înainte, trenurile merg înainte. Doar locul pare că a rămas în urmă.

Titan Sud nu este o gară spectaculoasă. Nu are forfota Gării de Nord, nu are arhitectura monumentală a altor stații și nici mulțimi care se pierd printre peroane. Este o gară mică, aproape provincială, așezată într-un colț industrial al Capitalei.

„Cea mai nenorocită gară! O improvizație de paiantă”

Sub titlul „«Titanul» în lanțurile prejudecății”, jurnaliștii revistei Flacăra dedicau un spațiu amplu, unui reportaj din gara Titan, în 1974:

„O alcătuire de paiantă, pitică, unul dintre pereții săi abia ținând o pendulă mare și veche, la care șeful, Virgil Petrache, se uită din când în când ca să vadă dacă mai e gara acolo”.

„Așa-zisa gară ar avea astăzi chiar și o sală de așteptare în care însă nu «așteaptă» decât cei ce vor să-și cumpere bilete, afară, pe sub streșini, când plouă sau ninge, fiind de fapt singurul loc în care pot aștepta trenul cei 6.000 de călători zilnici spre și dinspre Oltenița. Dintre aceștia, marea majoritate sunt navetiști (4.000), muncitori la marile și micile întreprinderi ale acestei mari platforme industriale a Bucureștiului”, nota Iulian Neacșu în reportaj.

Navetiștii fiind fără îndoială agitația zilnică a gării bucureștene: „Zilnic, 11 trenuri de călători, multe dintre ele arhipline, semănând cu niște mușuroaie de furnici. Într-un singur an, prin această pseudogară trec peste 2.000.000 de călători și, din acest punct de vedere, al tranzitului de călători, Titanul poate fi echivalat cu gara din Buzău”.

„Astfel privită, gara Titan este, după expresia propriului ei șef, cea mai nenorocită, o improvizație de paiantă care, dacă nu s-a prăbușit până acum, se va prăbuși cu siguranță când un navetist mai voinic își va pierde echilibrul și va cădea peste ea. Ce să mai vorbim despre ceea ce ar trebui să se găsească într-o astfel de gară muncitorească: pâine, alimente, ziare, țigări, medicamente, bomboane și… apă”, se mai arată în revista Flacăra.

Fără apă e mare nenorocire, nu pot să fac curat, iarna, dacă închide apa, îngheață, vara e și mai rău, nu merge apa deloc ziua, numai puțin, noaptea, n-are presiune, c-o iau toată cei de la Sticla, pompierii…

Banciu Didina, lucrătoarea de la gara Titan (1974):

---

Libertatea a făcut un adevărat tur al gărilor din București în această serie de articole despre infrastructura feroviară a capitalei.

• Gara Progresul dispare după 66 de ani, iar în locul ei va apărea un nou complex de transport: gară, stație de metrou și parcare.
• Gara Obor a rămas în urmă. Rugina a luat locul agitației de altădată, iar iarba crește printre șinele pe unde cândva treceau sute de vagoane.
• Gara Băneasa, odinioară una dintre cele mai elegante porți de intrare în București, pare astăzi abandonată undeva între trecut și prezent.
• Gara Titan și un capăt de linie într-un București uitat: între o halbă de bere și drumul spre Oltenița cu 16 opriri