„Am suferit de sindromul impostorului cu diplomă”. O educatoare îl invită pe ministrul Educației într-o grădiniță de la sat, unde copiii învață la sobă și folosesc toaleta turcească 

Examenul de titularizare, primul șoc: „Nu prea a avut treabă cu ce am învățat noi în facultate” 

Andreea Pisică a intrat în învățământ imediat după absolvirea facultății de Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar pe care a urmat-o la Buzău. Primul contact cu realitatea din școli a venit însă după un parcurs pe care îl descrie ca fiind departe de ceea ce învățase în facultate. „Una este teoria și alta este practica”, spune educatoarea, care își amintește că a susținut inspecția pentru titularizare la o grupă repartizată aleatoriu.

„După ce am susținut lucrarea de licență, m-am înscris la titularizare. Am dat însă un examen care nu avea neapărat treabă cu ce învățasem noi la facultate. De exemplu, fiind proaspăt ieșită de pe băncile facultății, neprofesând încă în domeniu, am fost nevoită să susțin proba practică la o clasă aleasă aleator, la o grădiniță din județ, cu copii necunoscuți, care nu erau ai mei. Și eu, pe de altă parte, eram pentru ei doar o străină”. 

Andreea nu a reușit să obțină titularizarea în primul an și a fost repartizată ca suplinitor la o grădiniță aflată la 35 de kilometri de casă. „Un an de zile am făcut naveta 70 de kilometri: 35 dus, 35 întors, de la mine de acasă, din Surdila Greci, până în localitatea Mihail Kogălniceanu”. 

Andreea este în prezent educatoare la grădinița din Făurei-Sat, comuna Surdila Greci. „După ce am luat titularizarea am reușit să mă angajez la grădinița din localitatea mea. Acum mă despart de casă doar cinci kilometri”. 

„N-am știut ce mă așteaptă”

Cât a fost educator suplinitor, Andreea a trăit o perioadă foarte grea, plină de incertitudini și temeri. „Am avut la grupă 10 copii de vârste diferite, cu nevoi diferite. Și am intrat direct în pâine, cum s-ar spune, dar fără să știu ce mă așteaptă. Pentru că în facultate înveți multă teorie, dar faci foarte puțină practică. Iar când ajungi în fața copiilor, te poți pierde. Țin minte ce emoții am avut în prima mea zi. Și câte frici! Nu știam dacă mă voi descurca, dacă voi reuși să țin în frâu clasa, dacă voi putea satisface concomitent cerințele și nevoile unor copii de vârste diferite. Nu știam cum o să mă înțeleg cu ei, dacă mă vor accepta”.

Pe atunci, avea 23 de ani și trebuia să gestioneze o grupă formată formată din copii de toate vârstele. „Pentru un debutant învățământul simultan este foarte dificil. Practic, lucrezi cu trei grupe diferite în același timp. Numai că, în facultate înveți cum să gestionezi doar o anumită grupă de vârstă. În realitate însă, trebuie să cobori și să ridici nivelul activităților în funcție de vârsta fiecărui copil”, povestește ea.

Andreea însă mai avea un stres: părinții. „Eram foarte tânără, avem doar 23 de ani. Iar în prima zi mămicile s-au uitat puțin ciudat la mine. Probabil era vorba despre acea lipsă de încredere într-un om tânăr, la început de drum. Dar, până la urmă, și-au dat seama că știu ce fac, îmi cunosc meseria și s-au mai relaxat”. 

„Mă întrebam mereu dacă sunt o educatoare bună”

Andreea ne-a mărturisit că la începutul carierei sale în învățământ s-a simțit copleșită și debusolată. Motivul? Aproape nimic din ce învățase în facultate nu se aplica în realitate. „Aveam senzația că am învățat degeaba. Că nu știu, de fapt, nimic. Avem impresia că am o diplomă care, de fapt, e doar o foaie de hârtie fără valoare, simțeam că am ieșit școlită de pe băncile facultății dar eu, cu diplomă, cu tot, nu sunt în stare să-mi fac meseria. Am suferit, o perioadă, de sindromul impostorului cu diplomă”.

Tânăra se gândea mereu: oare își face bine meseria? Oare este o educatoare bună? Oare a reacționat corect într-o anumită situație? „Nu aveam repere și nu a venit nimeni să-mi spună: uite, aici ai procedat bine, aici poți face altfel. Am resimțit teribil lipsa validării profesionale, dar și lipsa unei persoane care să mă ghideze în primii ani de activitate”.

Încrederea a venit treptat, din reacțiile copiilor și ale părinților. „Când au început să apară rezultatele și părinții îmi spuneau că cei mici își doresc să vină la grădiniță în fiecare zi, atunci am început să cred că sunt pe drumul bun.”

Deși a avut norocul să întâlnească profesori mai experimentați care au ajutat-o cu sfaturi, Andreea ne-a spus că mentoratul ar trebui organizat la nivel național și aplicat efectiv. „Din fericire pentru mine, am avut colege care terminaseră liceul pedagogic și care aveau mai multă experiență. Și am furat de la ele meserie. Uneori singură, privindu-le cum se descurcă, alteori ajutată cu câte un sfat. Așa am aflat despre cum să gestionez cât mai bine anumite situații de la clasă, cum să completez acte, hârtii, documente, cum să lucrez cât mai bine cu copiii de vârste diferite, dar și cu copiii cu cerințe educaționale speciale”. 

A fost bine, în cele din urmă, spune acum Andreea, dar se putea și mai bine, pentru că un profesor debutant este ajutat doar dacă cineva își face timp să-l îndrume. Practic, tânărul la început de drum depinde de bunăvoința celor din jur. Pe când, mentoratul ar fi o activitate obligatorie, nu făcută doar dacă ai dispoziție sau timp.

„Clar este nevoie de mentorat, dar să fie făcut pe bune, nu doar pe hârtie”.  Pe de altă parte, continuă educatoarea, mentorii ar trebui să aibă timp dedicat pentru această activitate. „Nu poți să-i ceri unui profesor să facă și mentorat, să fie și încărcat cu o mulțime de alte sarcini. Dacă vrem mentorat adevărat, trebuie să existe și resurse pentru asta”.

Copiii cu CES, provocarea pentru care nimeni nu te pregătește suficient

Am rugat-o pe Andreea să ne ofere concret exemplul unei situații când a avut nevoie de îndrumare, de ajutor, de sprijin și nu l-a primit. Răspunsul? O mare problemă pe care o întâmpină în general educatorii și învățătorii este gestionarea cazurilor copiilor cu cerințe educaționale speciale.

„În prezent, am la grupă doi copii cu CES. Este adevărat, în facultate am urmat cursuri de educație incluzivă, însă acestea nu sunt suficiente pentru realitățile din clasă. Pe de-o parte. Pe de altă parte, nici nu m-a învățat cineva, concret, cum să gestionez aceste situații speciale și, în același timp, să mă ocup și de ceilalți copii.”

Andreea ne-a povestit că acești copii au nevoie de o atenție deosebită, de supraveghere în plus, dar și de activități special dedicate lor. „Acești copii sunt unii mai agitați, alții chiar agresivi, reticenți, neîncrezători, speriați sau necomunicativi. Iar pe mine nu m-a învățat nimeni cum să gestionez aceste situații la clasă. Sunt niște cursuri, da, în facultate, dar realitatea din teren e diferită”.

Educatoarea a reușit să se apropie de acești copii, a reușit să găsească modalități de comunicare cu ei însă procesul a fost unul extrem de dificil. „Am reușit să-i integrez prin joacă, practic singura modalitate care dă, cât de cât, roade”. 

Care ar fi soluția? Prezența în școli a profesorilor de sprijin. „Am simțit întotdeauna nevoia unui profesor de sprijin. Avem un astfel de profesor la școală, dar vine doar o oră pe săptămână la noi, la grădiniță. Mi-aș dori să fie mult mai prezent”.

„Uneori, mă apucă 9 seara pregătind lecția de a doua zi”

Pregătindu-se pentru prima zi de an școlar, Andreea a cumpărat baloane, dulciuri, a confecționat ghirlande și tot soiul de decorațiuni pentru copii. Însă această practică de a plăti din propriul buzunar pentru diverse materiale didactice de care e nevoie la clasă a continuat pe parcurs și continuă și-n ziua de astăzi.

„Materiale didactice, educaționale, există, dar, de multe ori, nu sunt suficiente sau nu sunt cele de care ai nevoie. Așa că prefer să cumpăr eu anumite lucruri, decât să pun o povară financiară pe umerii familiilor care, poate, au mai mulți copii și venituri reduse”.  Pentru educatoarea din Brăila, aceasta este una dintre nevoile concrete ale debutanților: accesul la resurse și materiale didactice moderne, fără a fi nevoiți să le suporte din propriul salariu.

„O altă problemă de care ne tot lovim, și nu numai eu, ci toate cadrele didactice, este birocrația”. Este vorba despre dosare întregi de hârtii pe care profesorii, educatorii și învățătorii trebuie să le completeze și să le trimită fie la conducerea unității de învățământ, fie la inspectorat.

„Prin urmare, cine crede că programul nostru se încheie odată cu plecarea copiilor acasă, se înșeală. Avem de făcut planificări săptămânale și anuale, activități extracurriculare, de întocmit documente pentru comisii, de confecționat materiale didactice. Este vorba despre  activitățile pe care le pregătim pentru a doua zi.  Toate acestea ne ocupă uneori mai mult de opt ore pe zi”.

Andreea ne-a mărturisit că sunt zile în care o apucă și nouă seara lucrând pentru grădiniță. „Am de decupat, de lipit, colorat, pictat, plastifiat, de pregătit materiale. Dacă adăugăm și documentele, ajungem uneori la 10-12 ore de muncă”. În opinia sa, reducerea birocrației ar fi una dintre cele mai rapide măsuri care ar putea îmbunătăți viața profesorilor aflați la început de carieră.

Mesaj pentru ministrul Educației: „Îl invit la noi pentru o zi. Să vadă condițiile de la țară ”

Am întrebat-o pe educatoarea din Brăila ce mesaj i-ar trimite ministrului Educației, Mihai Dimian, iar Andreea l-a învitat la ea la grădiniță, pentru a vedea condițiile în care învață copiii de la sat. „Aș vrea ca ministrul să petreacă o zi întreagă într-o grădiniță de la țară, să vadă condițiile reale în care noi muncim și copiii învață”.

La grădinița din Surdila Greci încălzirea se face cu sobă, iar într-o zi un burlan defect a umplut sala cu fum. „Am evacuat imediat clasa și am anunțat conducerea școlii de care aparținem. Până la urmă, a venit un părinte și ne-a ajutat să rezolvăm problema. Însă asta nu e tot: în grupurile sanitare avem toalete turcești. Imaginați-vă un copilaș de doar trei ani care trebuie să le folosească! Păi, credeți că am curaj să-l las singur? Normal că nu. Este prea mic. Se pot întâmpla accidente”.

Andreea Pisică îl așteaptă pe ministrul Educației, Mihai Dimian, și cu un dosar foarte stufo, plin cu acte și documente pe care educatoarea trebuie să le redacteze și să le semneze săptămânal sau lunar. „Îl țin aici, chiar pe catedră. Îl invit pe ministru să citească fiecare hârtie în parte, s-o semneze și să redacteze și altele, pentru că este nevoie de planificări, contracte de parteneriat, tot felul de tabele și situații”. 

Întrebată care sunt cele mai importante lucruri de care are nevoie un profesor aflat la început de drum, Andreea ne-a răspuns fără ezitare: „În primul rând, avem nevoie de un mentorat real și funcțional, de profesori cu experiență care să ofere îndrumare concretă și feedback constant. Apoi, avem nevoie de resurse și materiale didactice, de fonduri și dotări. Să nu mai fin nevoiți să le cumpărăm din banii noștri. În al treilea rând, vorbim despre eliminarea birocrației. Avem nevoie de mai puține documente și de mai mult timp dedicat activității educative propriu-zise”.

„Nu poți plăti facturile doar cu entuziasm și vocație”

În condițiile în care tot mai mulți profesori se apropie de pensionare, iar numărul tinerilor care aleg cariera didactică rămâne redus, educatoarea consideră că soluțiile sunt evidente. „O salarizare decentă ar atrage tinerii. Nu poți plăti facturile doar cu entuziasm și vocație.”

Pe lângă salarii, educatoarea ne-a vorbit și despre necesitatea unor programe școlare mai flexibile și mai inovatoare, care să le permită profesorilor să lucreze creativ cu elevii. „Copiii de astăzi au nevoie de activități atractive și de metode moderne. Dacă vrem profesori tineri și motivați, trebuie să le oferim atât condiții de muncă mai bune, cât și posibilitatea de a inova”. 

Debutul în carieră, șoc profesional

Una dintre cele mai mari probleme ale formării profesorilor este discrepanța dintre ceea ce învață studenții în facultate și realitatea pe care o descoperă în clasă, consideră și Letiția Uciu, directoarea Asociației „Școala Încrederii”. Acesta este motivul pentru care mulți tineri profesori descriu debutul în carieră ca pe un șoc profesional. 

Letiția Suciu a declarat că practica pedagogică este spațiul în care viitorii profesori încep cu adevărat să învețe ce înseamnă să fie la catedră. Problema este că, în multe cazuri, contactul cu realitatea școlii este insuficient. Absolvenții liceelor pedagogice beneficiază de mai multe ore de practică și de experiențe directe la clasă, însă studenții care urmează traseul universitar și modulul psihopedagogic ajung mult mai rar în situații autentice de predare. Consecința este că mulți tineri descoperă provocările profesiei abia după angajare. 

Pentru a răspunde acestei nevoi, Asociația „Școala Încrederii” a lansat proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”, finanțat prin Fondul Social European Plus. Programul se adresează studenților care se pregătesc să devină cadre didactice în învățământul preșcolar și primar și este implementat în parteneriat cu Universitatea din Târgu Mureș și Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Iar elementul central al programului este chiar mentoratul.

 „Studentul nu doar observă ce face profesorul, ci învață să aplice, să adapteze și să își construiască propriul stil de lucru în funcție de nevoile reale ale copiilor”, explică Letiția Suciu. „Tinerii au nevoie de mentori, nu de supraveghetori. Au nevoie de spații în care să poată greși și învăța fără teama permanentă de sancțiune. Au nevoie, mai ales, de încrederea că pot deveni profesorii pe care copiii îi merită”, a mai precizat Letiția Suciu.

Un profesor nu se formează doar în amfiteatru, ci și în clasă, alături de elevi și de mentori care îl ajută să transforme teoria în practică. Fără o reformă a modului în care tinerii sunt primiți și sprijiniți în sistem, școala riscă să piardă exact generațiile de profesori de care are cea mai mare nevoie, a mai precziat directoarea Asociației „Școala Încrederii”. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE